Suflet odihnit...

 

„Îți mai aduci aminte ziua când

ai luat soarele și mi l-ai pus în suflet?”

Lucian Blaga

 

Suflete-al meu, al meu ești oare?

Cu tine drumul nu mi-e greu

Dintre răspuns și întrebare,

Dintre acum și Dumnezeu!

 

Din Nordul clipei, până-n sud,

Menirea ta e-atât de simplă,

Cu tine văd, cu tine-aud

Orice minune cum se-ntâmplă!

 

Ce drag mi-ai fost de când te știu

Tu, Vestitorule de viață

Din versurile ce le scriu

În fiecare dimineață!

Luni, 16 Martie 2026

 

Cu gândul omul să se-mpace,

Oricâtă știință-n el asudă,

Transplant de suflet nu se face,

Zadarnică-i această trudă!

 

Zadarnic îl chemăm 'napoi,

Chemarea noastră-i prea săracă,

Nu știe nimeni dintre noi

Când vine pe pământ, ori pleacă.

 

Nici bisturiu nu-i pe măsură

Să taie doctorul din el-

Transplant de dragoste și ură

Se poate face-n orice fel...

.................................................

Cu dragoste neobosită

Mă întrebai copilărește,

Mă întrebi și azi nedumerită,

Sufletul, când se-odihnește?

 

Ca aurul de sub văpăi,

Ca Duhul Sfânt la Bobotează,

Eu îl vedeam prin ochii tăi

Atât de dragi cum luminează!

 

Din cea mai sfântă libertate

Lăsată nouă pe pământ

În pieptul meu și-al tău se zbate,

Hai, pune-ți mâna pe cuvânt!

 

Tu știi că nu-n zadar te chem

Și ea, chemarea, ne-a fost dată,

Oricât de obosiți suntem

El nu adoarme niciodată...

 

Nicolae Nicoară-Horia

Urmează-Mi...

 

Ev. Ioan 1, 43

 

Cum se uită omul mereu înapoi!

„Urmează-Mi!” Ce minunat îndemn

Pentru mine, pentru tine, pentru voi,

Fie-ne Răspunsul întotdeauna demn!

 

Ajunși la răspântie se-ntunecă pașii,

Gândul te-ntreabă încotro să apuci?

Adeseori în grabă gângurim ca lașii,

Obosiți la Umbra Sfintei Cruci,

 

Iar Glasul Acela se-aude din nou:

„Urmează-Mi!” Lasă-ndoiala deoparte,

Nu-i Omul aceasta ca un ecou

Rătăcit între Viață și moarte?

 

Din zarea deschisă spre veșnicie,

Pentru prieten și pentru dușman

Răsună Chemarea, statornică, vie:

„Urmează-Mi!” Altă cărare e-n van!

 

Nicolae Nicoară-Horia

Munții noștri aur poartă...

 

-Cântec răzvrătit-

 

Munţii noştri aur poartă

Şi-au purtat din veac în veac,

Ne-a fost dat s-avem o soartă,

Soarta unui neam sărac!

 

Palmele acestea două,

Tălpile crăpate sunt,

De sudoare, nu de rouă

Avem Casă pe pământ!

 

Când străini veneau de-a valma

Pe-Arieş în sus şi-n jos

Am răbdat mereu sudalma

Şi ocara pân’ la os.

 

Dar de-aici, din Ţara asta

De-Adevăr şi de dreptate,

Nu ne-am părăsit nevasta

Şi pruncuţii pân’ la moarte!

 

Piatra, lemnul. Râul, para,

Ne ştiu Dorul pe de rost,

De cu zori şi până seara

Cine suntem, cine-am fost.

 

Doamne, ce sublimă-i Clipa

Psalmului în care tac!

Mi-a fost dat să-ndur risipa

Ăstui cântec fără leac.

 

Obosit printre cuvinte

Gândul tace şi ascultă-

Aur poartă Munţii noştri,

Aur şi durere multă...

              * * *

Vuieşte în mine-o pădure de brazi,

Prin Munţii Apusului tulnică dorul,

Cine mai scrie de Patrie azi,

Cine mai strânge la piept tricolorul?

 

Cine cu ochii în lacrimi ’l-ascultă

Când bate-orologiul din Imnul solemn?

Vremea de-o vreme e tot mai ocultă,

Limba din clopot e tot mai de lemn…

 

Doamne, cât de mult rătăcitu-ne-am!

Versuri cu rimă nu se mai publică,

Iubire de ţară, Preciste, neam,

Horia, Iancu, fluier, Republică…

 

Cuvintele-acestea ne sunt perimate,

Uitaţi-vă, fraţilor, la alte popoare-

Mă doare sufletul, nu se mai poate,

Ele ard- lumânări pe altare!

 

Vuieşte prin mine o pădure de tei,

În zările lumii să tulnice Dorul-

Credinţa şi Limba strămoşilor mei

Nu vor pieri şi în veci Tricolorul!

 

Nicolae Nicoară-Horia

Ochii Poeziei...

 

 

De tine, Poeziua mea, mă leg,

Cum se lega Ulise de catarg,

Pe multe-n viață nu le înțeleg

Și gândurile în bucăți se sparg...

 

Sunt om și eu, din ființa mea plăpândă

Poate-i prea devreme, prea târziu,

Sirenele din jur tot stau la pândă,

Ce fericit mă simt atunci când scriu!

Tu niciodată nu m-ademenești,

Laudată-ți fie pururi Clipa

Când mă cuprinzi, ce fericită ești

Și cât de sfântă-i dintre noi risipa!

Vineri, 13 Martie 2026

 

Te-am văzut azi-noapte și ce vis curat!

Se umpluse cerul nopții de lumină,

Te-am văzut azi-noapte cu adevărat,

Pentru toate, oare, ochii sunt de vină?

 

Dinspre dimineață, îmi aduc aminte,

Mă uitam cu sete în fântâna lor,

Ce vedeam acolo, nu mai am cuvinte,

Cum să strângi în brațe umbra unui dor?

 

Le simțeam văpaia plină de mister,

Se topea zăpada până sus pe creste,

Ochilor tăi, scumpii, doar atât le cer,

Nesfârșită-mi fie sfânta lor poveste...

 

Elegie mereu repetată...

 

Da, e-adevărat şi nu se cade

Eu să dorm, femeie cumsecade

Şi tu, însingurată când te chem

Să-mi numeri versurile din Poem,

 

Metaforele să le strângi la sân,

Precum pe dealul cu miros de fân

Trezeşte-mă din ochii tăi, cuminţii,

În care Dumnezeu şi-a uitat sfinţii,

 

Cu tot ce ai, neliniştită Ană,

Să mă iubeşti atunci fără prihană

Şi-acolo să rămâi spre mântuire,

În ruga mea sub cer de mânăstire...

 

Pe suflet simt sărutul tău fierbinte-

Se face oare ziuă în cuvinte?

Ce linişte-i şi nu mai dorm demult,

Aş vrea până la capăt să te-ascult

 

Şi tu o veşnicie să îmi spui:

„Mă arde gândul şi tăcerea lui,

Cât încă suferinţa nu-i târzie

Zideşte-mă în versul tău de vie.”

 

Nicolae Nicoară-Horia

Pictura: Ken Hamilton

Ura dintre oameni...

 

„Ura este nebunia inimii.”

George Byron

 

Neamul meu, nevindecat de boală,

Așa îmi ești și-așa ai fost aici,

Mereu între ciocan și nicovală,

E vremea, dar, din Somn să te ridici!

 

Să te trezești, vai, cine nu te lasă?

Doar sufletul din tine-a mai rămas!

Jugul greu peste grumaz te-apasă,

Același jug străin la care-ai tras...

 

Oricâtă ură jinduie-împrejur,

Eu în aceeași Dragoste rămân,

Sub cerul vremii, „împietrit și sur,”

Vai, „turmă mică”, cine ți-e stăpân?

Joi, 12 Martie 2026

 

Din pântecul mamei, până-n strămoși,

Ziua și noaptea, deopotrivă,

Peste tot numai oameni nervoși,

La toate sunt mereu împotrivă!

 

Cuvântul, tăcerea îi deranjează

Și acum când scriu, fâș, fâș,

Cu mintea dinspre invidie trează

Unii se uită la mine chiorâș.

 

Ei se cred întotdeauna totemul

La care să te închini în viață,

Alții așteaptă să-mi termin poemul

Lângă cafeaua de dimineață...

 

Peste tot numai oameni nervoși

Lumea aceasta e plină de toane,

Până și sfinții lor cuvioși

Nu mai au liniște nici în icoane!

                  * * *

Și poeții se urăsc între ei,

Pictorii și muzicienii, la fel,

Ferește-te de hoți și de mișei,

De omul eretic depărtează-te de el!

 

Pline de-adevăr sunt aceste cuvinte

Rostite devreme, acolo în crâng,

Mereu de ele îmi aduc aminte

Și-n brațele-amintirilor le strâng...

 

Ura aceasta, am văzut-o și eu,

E ca un vierme în măr și socot

De ea m-a ferit Dumnezeu

Și în viață mă apăr cât pot!

 

M-am bucurat de cel care scrie,

Ori pune culoare pe pânzele lui,

Mâna de-a pururi slăvită să-i fie

Și celui ce sculptează în aer statui!

 

Și totuși mă doare adevărul grăit

Din lumea aceasta plină de ură,

Între cel ce lovește și cel lovit,

Între Cain și Abel din sfânta Scriptură...

 

Nicolae Nicoară-Horia