Ciaula

Etichete

, , , ,

Image

Există un moment, în noaptea minerului pirandellian, în care întunericul nu mai e doar osteneală, ci și așteptare: cea care conduce, încetul cu încetul și cu greu, spre ieșire, acolo unde are loc descoperirea emoționantă. Pe acest prag singuratic și tăcut își plasează recitirea, cu propriul Ciaula, Colegiul Național “G. Barițiu” din Cluj-Napoca: nu doar omul care descoperă luna, ci un tată sfîșiat între obligația de a munci și chemarea puternică a fiicei. Gestul de a se despărți de tovarășii săi și de a merge mai departe, singur prin mină, devine astfel semnul unei rupturi interne, unde datoria și iubirea, apartenența și sacrificiul se împletesc fără soluție. Scurt-metrajul, realizat în regia prof. dr. Laszlo Alexandru – filmat în istorica și spectaculoasa mină de la Turda -, împletește asprimea muncii din mină cu prezența luminoasă a fetiței, mica Luna, transformînd coborîrea în întuneric într-o călătorie emoționantă spre nevoie și dorință.

Pentru a înțelege mai bine opțiunile de interpretare și parcursul care a marcat această relectură a personajului pirandellian, i-am adresat cîteva întrebări profesorului coordonator și regizorului scurt-metrajului, dl. prof. dr. Laszlo Alexandru.

Image

– Ce anume v-a condus la opțiunea de a plasa în centru dimensiunea paternă a lui Ciaula, accentuînd legătura sa cu fetița Luna?

Am vrut să aprofundăm povestea originală cu o ironie implicită. Ciaula descoperă într-adevăr Luna, dar aceasta e propria sa fiică. Pe cînd vorbeam în clasă că trebuie să găsim o fetiță care să joace rolul Lunei, unul dintre elevii mei ne-a strigat: “Domnule Profesor, surioara mea se numește chiar Luna și are cam vîrsta aceea”. Și m-am gîndit că mama celor doi frați, Luca și Luna, este una dintre elevele mele premiante de acum treizeci de ani… Scenariul a prins formă imediat, cu un impuls decisiv.

Image

– Cum au lucrat elevii pe aspectul motivațiilor protagonistului, sfîșiat între sacrificiul necesar și dorința de a se întoarce acasă?

Pentru școala noastră a devenit o tradiție participarea la Concursul Internațional “Uno, nessuno e centomila” din Agrigento. Elevii mei iau deja cu un an mai repede toate cele 15 volume din Nuvele pentru un an, le citesc, le schimbă între ei, în căutarea poveștii celei mai potrivite pentru scurt-metrajul nostru. De fapt am avut și alte inițiative: La patente (cu eventuale filmări la Palatul de Justiție din orașul nostru) etc. Dar cînd a apărut această variantă, ne-am dat seama cu toții că era de preferat. Și pe urmă ne-am dedicat proiectului, elevi, părinți, profesor, discutînd cele mai mici detalii, prevăzînd pînă și transportul grupului pentru filmări în orașul vecin, luminile specifice, ținuta și instrumentele pe care le aveau de folosit minerii în timpul lucrului. Acest proiect didactic a întărit coeziunea grupului și l-a motivat firește în studierea limbii italiene, ceea ce reprezintă ținta mea principală.

– Mina apare ca un spațiu colectiv, puternic și disciplinat: cum ați construit această dimensiune scenică?

Image

Cunoșteam cu toții acest loc absolut special, pe harta turistică a țării noastre: Salina din Turda, ale cărei origini datează de pe vremea romanilor din Antichitate. Am fost acolo de mai multe ori, i-am apreciat frumusețea și unicitatea la nivel european și poate chiar mondial. Eram siguri că ceea ce ne-a fascinat pe noi va impresiona și publicul internațional al filmului nostru. De fapt am transformat un dezavantaj într-un avantaj. Noi ținem de o școală de stat, al cărei scop fundamental rămîne educarea tinerelor generații, avem, la fel ca toate celelalte instituții cu acest profil, săli de clasă cu bănci și scaune, o curte interioară, coridoare etc. Nimeni nu s-a gîndit să transforme asta într-un studiou de filmări. Așadar trebuia să ieșim din decorul cotidian, poate uneori plictisitor, să inventăm ceva verosimil și convingător. Primul meu scurt-metraj l-am filmat, cu alți tineri, într-un tren. Filmările pentru a doua adaptare, cu altă clasă de elevi, le-am realizat în două castele, de o remarcabilă rezonanță istorică, în afara orașului, și într-o bibliotecă publică. Iată că acum am coborît în celebra Salină de la Turda, ca să închipuim o poveste italiană, pe fundalul stîncilor impresionante și al muzicii lui Giuseppe Verdi, pentru a le înlesni spectatorilor italieni să se transpună acolo cu imaginația.

– Gestul despărțirii de grup este decisiv: ce semnificație ați vrut să scoateți în evidență cu recitirea voastră?

Echipa de mineri acționează ca un grup militar. De fapt disciplina și coordonarea sînt principalele obligații în acest tip de activitate, care impune de asemeni forță și hotărîre. Ce l-ar putea îndemna pe un om să renunțe la siguranța personală, la protecția oferită de grupul de apartenență? Aceasta a fost întrebarea pe care ne-am pus-o de-a lungul elaborării scenariului. Și astfel am inclus-o pe Luna, care nu mai e corpul ceresc descoperit cu uimire de Ciaula în nuvela lui Pirandello, ci fetița care îl așteaptă cuminte și grațioasă pe tăticul să se întoarcă acasă. Am “îmbogățit” și figura lui Ciaula, care pe de o parte devine un muncitor în interiorul grupului de camarazi, este inclus în colectiv. Dar pe de altă parte nu mai este o ființă elementară, o cîrpă mereu umilă, la dispoziția celorlalți, ci un om ce luptă între obligația de a munci, care îi oferă pîinea zilnică, și iubirea pentru fetița care îl așteaptă.

Image

Pe elevele autoare ale scurt-metrajului, Ondina Mesaroș, Carolina Mârza, Iulia Țopan și pe interpretele Daria Mathe și Irina Sălicean le-am îndemnat să ne relateze întîlnirea lor cu personajul și subiectul nuvelei.

– De ce, în opinia voastră, Ciaula hotărăște să se despartă de tovarășii săi și să meargă înainte singur?

Daria: În adaptarea noastră după nuvela lui Luigi Pirandello, personajul principal hotărăște să meargă înainte singur, fiindcă vrea să continue să muncească și să nu renunțe: ca tată devotat, plasează datoria și viitorul fiicei mai presus de propria osteneală. Singurătatea sa devine astfel un moment de sacrificiu și forță interioară.

– Ce reprezintă pentru voi fetița Luna în cadrul poveștii?

Iulia: Pentru mine Luna reprezintă speranța și lumina în viața grea a lui Ciaula. Simbolizează libertatea și un moment de bucurie, într-o lume plină de întuneric și suferință.

– Credeți că sacrificiul pentru familie poate justifica singurătatea protagonistului?

Carolina: Cred că sacrificiul realizat de protagonist pentru familia sa îi justifică natura introvertită, întrucît devotamentul îl roade și îl împinge să muncească pînă la epuizare, evitînd astfel orice fel de abatere.

– Ciaula vă apare mai puternic sau mai fragil? De ce?

Ondina: Ciaula este puternic și fragil totodată. Gîndul la fetița lui, care îl așteaptă în pătuț, îl face să devină foarte vulnerabil. Deși este un om aspru, care muncește zi și noapte în mină, gîndindu-se la copila lui devine fragil și obligat să sufere într-un loc complet opus oricărei forme de vulnerabilitate și sentiment. Însă tocmai datorită acestei fragilități, Ciaula izbutește să devină tot mai puternic și mai motivat să muncească. În ciuda oboselii și a condițiilor precare din mină, el luptă și muncește pentru a-și vedea fetița fericită.

– Există un moment în care personajul vi se pare sfîșiat între datorie și iubire?

Irina: Da, momentul cel mai puternic este atunci cînd Ciaula alege să se despartă de camarazii din mină. În scena aceea este evident conflictul interior: pe de o parte se află datoria, adică munca, osteneala, obligația de a rămîne împreună cu grupul; pe de altă parte se află iubirea, reprezentată de imaginea fiicei, micuța Luna. Fata nu este prezentă în realitate, ci apare ca un vis cu ochii deschiși, o amintire afectuoasă, care îl determină să se îndepărteze. Acest gest simbolic arată că Ciaula nu este doar un miner, ci și un tată sfîșiat între obligații și iubire.

Image

(Interviu în pregătirea ediției a IX-a a Concursului Internațional „Uno, nessuno e centomila”, Agrigento, Sicilia, apărut în limba italiană pe site-ul competiției, la: https://www.concorsounonessunoecentomila.it/news/ciaula/ )

„Le mie avventure con Dante”

Etichete

, ,

Am debutat în Italia cu volumul de conferințe despre Dante, la Firenze, Edizioni Setteponti, 2026.

Image

Din Premisele autorului, incluse în carte: Ho la fortuna di insegnare da 35 anni lingua e letteratura italiana, Dante e la Divina Commedia ai giovani di un liceo bilingue, romeno-italiano, a Cluj, in Transilvania. Così metto in pratica ogni giorno la mia passione culturale e didattica. Da scrittore e traduttore con decine di libri elaborati, la confluenza con il divino poeta era inevitabile anche nelle mie attività di ricerca. In parallelo con le spiegazioni ai ragazzi, con le pubblicazioni sulla letteratura romena, sulla lingua e la letteratura italiana, ho risposto a numerosi inviti a tenere conferenze culturali in università, licei, musei, associazioni e centri culturali, biblioteche in Romania, Moldova, Italia e Belgio.

Raccolgo in questa edizione italiana alcune tra le conferenze dantesche fatte negli ultimi anni davanti a un’assistenza molto dissimile. Si potrà facilmente capire la diversità tematica e stilistica dei miei interventi. Ma l’argomento è rimasto sempre uguale: Dante Alighieri e il suo capolavoro visti oggi nell’est europeo. Le varianti romene delle presentazioni sono incluse nei miei libri successivi stampati in Romania. Una versione della conferenza su Coșbuc, traduttore della Divina Commedia, tenuta già all’Università libera di Bruxelles e uscita in Nouvellement traduit. Dante in altre lingue romanze, Franco Cesati, 2023, è stata quindi completata.

Vintilă Horia – A Young Fascist Hitlerite

Etichete

, , , , ,

English Translation by Lia L. Retianu

published in Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”,

“Holocaust. Studii și cercetări”

Vol. XVII, Nr. 1 (18) / 2025, p. 39-59.

Image

Abstract: A young intellectual during the interwar times, Vintilă Horia, placed himself under the protection of an extremist writer, Nichifor Crainic, and had an ample activity of propaganda in the press. He used to praise in glowing terms Benito Mussolini and Adolf Hitler, glorified the war criminal figure of Ion Antonescu, and justified the massacre of the Jews in the Holocaust. As a reward he was sent in diplomatic services to Rome and Vienna. After the war he took refuge to Argentina and later to Franco’s Spain. In 1960 he was on the verge to win the Goncourt prize in Paris, with his novel God was Born in Exile. His past was reveled and he was never handed the prize. 

Since then many Romanian intellectuals had argued in favor of Vintilă Horia, in an attempt to strategically regain a cultural agent that had affirmed overseas, by omitting, hiding or even contesting his ferocious extremist past. This scientific study reviews the most acute and tension filled moments of a debate to which many had contributed with cunning participation and in bad faith.

Keywords: propaganda, interwar press, Hitlerism, fascism, Vintilă Horia, intellectuals.

During the communism it was impossible to have a debate if any man of culture had the duty to stand for a certain ethical model in front of the many exposed to his works, or it is sufficient for him to perform as a tying belt between the political power and the society. The discussions had stumbled close to its spring, due to the questions if the artist has only the duty to entertain his audience or he had also the duty to somehow polish it. By the answers to these problems two different branches had sprouted: the art for the sake of art and the art with a trend. The ones favoring the first category were considering that the art has its own self-sufficient universe, with autonomous rules and impermeable ends, thus it would be a waste of time to prolong the meditation and it would to the audience loss. So, as long as the art-work has no social function, neither has its creator.  End of argument.

There are though those writers who are also professors in classrooms, maybe even teaching literature to some young impressionable minds. They could realize on a daily basis that are required to have the best, irreproachable, personal manners, otherwise they might lose their job. The text for students to reflect upon must be chosen so they don’t instigate to violence or discrimination or intolerance.  When in the instances these situations do arise in the workbooks, they have to be exploited as negative examples, in a constructive pedagogical way. If the professor, who appears in front of one hundred or two hundred students, has the obligation to reflect for all of them a constructive path, why shouldn’t the writer have a similar duty, since he might appear in front of thousands or more of readers, influencing their lives, the way of thinking and acting?

This problem is of a delicate nature in Romanian literature, where some great authors had made a habit, along the centuries, to climb up in visible spots, just to serve the powerful in charge. To justify such behavior some ideas were thrown into the public space as it would be that: “the talent is all that matters”, “we must discern between life and written texts”, “no one is innocent”, “some short biographical stages are irrelevant” a.s.o. There were real battles for some writers of great talent who, in the interwar period, had opted for the fascist propaganda: Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica a.s.o. The last name of this portraits gallery that had sprung in the light of debate is Vintilă Horia. At the time of his best known novel published in French, God was Born in Exile, he was awarded the Goncourt Prize, in 1960. However, it became the target of a ferocious press campaign of the communist regime in Romania, due to the fervent fascist and Hitlerite propaganda of the author in his youth. The prize was annulled in Paris, and the writer returned to Spain, where in 1992 he died. His figure seemed to ask for supplemental explanations. Many more persuasive voices started to be heard from overseas at the beginning of the new millennia. The journal for Canadian Romanians and not only, Tribuna noastră, (nr. 41/Oct.-Nov. 2003) was launching a pathetical appeal: Towards a Rehabilitation of Vintilă Horia. It was noted the image of the exiled longing to rediscover his homeland. It is possible in his youth to have had some sins, however insignificant, ephemeral, and quickly left behind.  As he is telling us that:

“As far an article that appeared in 1938, in which I was prasing Adolf Hitler, he was illustrating my attitude in that particular spring, when for the duration of three months, I did sympathized the national-socialism. Quickly I realized that I was wrong, I withdrew my admiration and I wrote from there on until the end of the war articles in which I was attacking the principles of a party and an ideology which no Christian could agree upon. In the same period I wrote articles against fascism, at a time when Mussolini was showing his admiration for Hungary…”(1)

Some other details about Vintilă Horia past are entering the public circuit at the same time with the extremely thorough work of Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc // The Encyclopedia of the Romanian Literary Exile. Here are quoted again fragments of the novelist correspondence in which he insists, in one of the semi-clandestine Romanian publications from overseas:

“I also want to affirm – and I am not doing it because I must justify myself in any possible way, but it is because I have to answer loyally to the loyal articles published in BIRE – that: / I was never anti-Semite, / – nor a Nazi militant;/ – and that in those ten or twelve books I published between 1936-1960, novels, poems, or essays, no one could find anything else but the expressions of a soul loving peace and brotherhood-between-all-people.”(2)

A help to this propaganda is the writer’s meeting with the television journalist Marilena Rotaru. She was recovering the anticommunist exiled personalities (King Michael, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Emil Cioran, Paul Goma, Sergiu Celibidache a.s.o.), and he had a few televised dialogues with her. The writer’s personality left a deep mark on the journalist, in which sense she wrote a book and made a film in 2002: Întoarcerea lui Vintilă Horia // The Comeback of Vintilă Horia (prize for the best documentary from the Association of Television Professionals of Romania). It is here where the runaway writer had the opportunity to praise with all his might the war criminal Ion Antonescu after decades:

“I was impressed by the strong patriotism and intelligence of the Marshal Antonescu. He was just impeccable, in a simple and elegant uniform, talking in absolutely perfect French and fighting for the rights of Romania over Transylvania. He was very stern and courageous facing Mussolini and the Italian Government. The same was later on, facing Hitler. He was a man that lived impeccably and died impeccably. He was a great national hero and maybe the greatest politician that Romania had in the twentieth century.”(3)

The novelist is remembered by his contemporan hagiographer in exalted terms, without any connection to the scientific discourse:

“In March of 1990 I met Vintilă Horia in Madrid. Since then my life is divided in two: before and after Vintilă Horia. I owe him the clarifying of the meaning of my existence, the deepening of my dialogue with God, my engagement and acceptance of sacrifice in the name of truth and the consolidation of the believe that the world could be change if we choose to change ourselves.”(4)

The position of this journalist is based on the strategic orientation of the coordinators of the Romanian cultural exile. Confronted by the communist regime from Bucharest with the discrediting of one of their main component, due to their youth participation to the Hitlerite propaganda, prestigious intellectuals had taken the opportunist option to deny the historical facts only to save their comrade.

“TVR2 had re-run for three weeks the dialogues from March 1996, in the talkshow of Marilena Rotaru, Memoria exilului românesc // The Memory of Romanian Exile, with Monica Lovinescu and Virgil Ierunca. In the second episode from Sunday, 26 October 1997, from 13:30 hours, it was mentioned the scandal started in Paris years ago by the book of Vintilă Horia, God was Born in Exile. The two literary critics was very combative, they had underlined the dignity of the Romanian writer, invited, at the time the prize was announced, by the communist embassy to be photographed with their present officials, and the fact that he absolutely refused, thus starting a poisonous press campaign conducted from Bucharest, and meant to discredit the nominee as he was a notorious fascist. Virgil Ierunca had stated eloquently and indignantly: «it was all a nasty lie», Vintilă Horia was truely a sympathizer of the right-wing, but he was never a fascist. Monica Lovinescu had listed the technical details and explained how there were fabricated documents, that the Securitate secret service had taken some «innocent» and authentic passages from the articles of the journalist from the interwar period and changed them into texts that never belonged to him. The two guests took the story further, showing how the entire exile, regardless of the political coloration, from the social-democrats all the way to the legionaries, had turned into a coalition in the defense of Vintilă Horia, posting a picture of Mihai Ralea (the one who made-up the campaign against him), in a uniform of the National Front of King Carol, and that this particular uniform looked a lot like the one the SS, and the way the French press reported that Horia’s attacker was a notorious SS officer a.s.o.”(5)

That particular episode had also marked the break between Monica Lovinescu and Eugen Ionesco. The renowned Parisian playwright had never accepted to deny historic facts, only for the love of his friends or whatever current interests.

“As you well know, the Goncourt Prize issue had produced during the 60s a radical split for the Romanian anticommunist exile. On one side were those lead by Monica Lovinescu, who were denying the Hitlerism charges against Vintilă Horia, because those charges were coming from the communist state. The Securitate secret service had made up a nauseous campaign, thus, no matter what, any proof had to be denied. The main strategy – prolonged until today – was synthesized in the emphatic shout: «Vintilă Horia was never a legionary!»

On the other side were the ones who knew too well the fascist-Hitlerite propaganda of Vintilă Horia and did not want to accept the pious lie. Actually the novelist had situated himself into a political flank opposite to the Legionary, as a follower of A.C. Cuza, through Nichifor Crainic. Thus, it is true that V. H. was not a legionary, however, it is also true his propaganda for fascism and Hitlerism.

Eugen Ionesco had vigorously denounced the lie spread for many years by Monica Lovinescu. He had this memorable reply, when his exiled fellows asked for his signature in Vintilă Horia’s favor: «Had he been a legionary, maybe I would’ve intervene, but he was one of Cuza’s followers».

Monica Lovinescu, after almost 40 years, wrote: «Eugen also was upset that I fought for Vintilă Horia in that Goncourt Prize scandal. I hung up the phone and so it stayed»(see La apa Vavilonului // At the Waters of Vavilon, Humanitas, 1999).”(6)

The magazine of “politics and Christian culture” Rost // Senses took the subject and gave it a special setting (no. 16 / June 2004). Cristian Bădiliță laments on the lack of interest of the public on the novelist issue, and he puts it on “the environmental new-left current combined with a systematic contempt of the Romanian values”. He accuses not this intellectual’s past extremes, but the confusion of the fatherland’s public:

“It is worth a psycho-analysis this form of numbness of the Romanian people, who just came out from the cave of Stalinist-Ceausism, looking for a refuge, with a sort of frenetic desperation, in the brothel of left-wing consumerism.”(7)

Writer Theodor Cazaban reminisces his nostalgic decades of friendship with the winner of the Goncourt Prize and casting away the fascist partisanships of the later:

“Vintilă Horia took refuge in Spain that’s how dirty was the campaign against him, all because some newspaper articles of his youth, which, however, had nothing scandalous in content.”(8)

Marcel Petrișor, a writer accused by the communist authorities of taking part in the Legionary Movement and imprisoned because of it, expressed his indignation

“for the way in which the ideology tries and at times succeeds to dictate the scale of values in the world of art creators, where the real value should prevail, and not the political idea.”(9)

The absence of disaccording voices and the unilateral setting of the propaganda message leads the reader to understand that he faces a publication deeply political, the strength of the expression and the quality of partnerships it’s on the extreme right-wing of the public speech. The effort to rebuild in Romania the post-communist image of Vintilă Horia as innocent was in need of a new stronger impetus.

The year 2007 came to register one of the most thundering campaigns in the cultural press. Diverse publications of all kind of orientations, from the dailies (Ziua//The Day, 16 January, 2007), weeklies (Adevărul literar și artistic//The Literary and Artistic Truth of 17 January, 2007), or quarterlies (Jurnalul literar//The Literary Journal of October-November-December, 2006, with a later apparition) are all loudly supporting the Memoriu pentru Vintilă Horia //Memorandum in Favor of Vintilă Horia. The signatories are of the most diverse areas of intellectual life: writers at that time in the country, or overseas (Paul Goma, Alexandru Husar, Constantin Ciopraga, Monica Lovinescu, Octavian Paler, Dorin Tudoran, Dan Hăulică, Doina Jela, Gheorghe Carageani, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Marina Constantinescu, Liviu Antonesei, Adrian Alui Gheorghe, Nicolae Florescu, Ileana Corbea, Sanda Golopenția, Constantin Eretescu, Nicolae Stroescu-Stînișoară, Răzvan Codrescu, Cristian Bădiliță, Adrian Papahagi a.s.o.), also well-known visual artists (Camilian Demetrescu), human rights militants (Doina Cornea, Sorin Ilieșiu, Dinu Zamfirescu, the president of the National Institute for the Romanian Exile Memory), historians (Matei Cazacu), translators (Mihai Cantuniari, Micaela Ghițescu, Andrei Ionescu), specialists of the Romanian Television (Marilena Rotaru, Vartan Arachelian), actors (Ion Caramitru), economists, engineers, professors with PhD, medical doctors, architects, priests, a formerly plagiarist (Mircea Stănescu), an ex-proto-chronist (Dan Zamfirescu, “writer and professor”) a.s.o.

The public appeal was aiming towards the supreme hierarchy of the state and its organs:

“We are addressing to The President of Romania, the Prime-Minister, the Minister of Culture, the President of the Writers Union, the President of the Romanian Academy, to the Commission of Research of the Communist Totalitarism, as well as to all publishing institutions with the appeal to join in efforts to determine the competent institutions of the state to adopt and apply the measure of reinstating in full rights, officially, Vintilă Horia.”(10)

It seems like the must-have respect for the national values were the engine propelling this whole army of signatories:

“No other Romanian writer (up to now) was awarded this prize (Goncourt) and no other with such a similar international literary importance”.

A moral repair should be definitely be made, considering that:

“The Securitate secret service and the whole communist propaganda apparatus had fabricated an extremely violent accusation, meant to compromise the writer, to have the award removed and to have him denigrated by the French press. They succeeded partly. The accusations of being legionary and fascist was at first taken over by the left-wing French papers and then by the right-wing. The evidence brought then, by Vintilă Horia and other Romanian intellectuals in exile was not taken in account”.

It is clear that we were dealing with an atrocious propagandistic maneuver, a raw intoxication of the western public opinion by the late communist regime. The initiator of the common complaint, Marilena Rotaru, had studied already

“…the Securitate files on Vintilă Horia, and the ones from SIE. From them it appears that Vintilă Horia was not a legionary and the entire story was fabricated by the communist secret service from Bucharest”.

The Romanian state should have the conscious obligation to eliminate the blatant injustice.  There is the need to

“…an extremely needed moral, historical, and cultural restoration of those 58 years while Vintilă Horia had served our country exemplary, with whole being and creation”.

Some other voices of the cultural press had immediately commented in favor showing their support to that incendiary “Well-founded appeal”(11).  An institution rushed to welcome the requests:

“Within the limits of its competency, the Minister of Culture and Cults subscribes to the requests expressed by the complaint subscribers.”(12)

*

Taking in account the public magnitude this issue had got to, the significant names that contributed to its making, and the persuasive tones used, it is imperative to analyze very carefully the whole situation, in the limits of scientific correctness. What is the statement of this problem in actuality?  Who exactly was Vintilă Horia?

The researcher Z. Ornea had found his name in the extremist press of the 30s:

“In ecstasy towards the Italian fascism and its creator was Vintilă Horia those days. «It is impossible – he wrote in 1937 – in our days to separate art from fascism. The opera of Mussolini, no matter how abundant and unfairly criticized, it will stay over the centuries as the most perfect artistic achievement… The fascist order means before anything else a spiritual order. Let not forget that the one who is leading the destiny of Rome had been a philosopher, a novelist, a poet… Mussolini summarizes Italy with its present, past, and future… I was stating earlier that fascism is a form of art, a new Italian rebirth. And of course it is so, as long the creator of it is the genial artist, born from the azure forehead of the eternal Rome».”(13)

The payoff of those words came quickly. His protector, Nichifor Crainic (another fighter on the barricades of journalistic fascism), the minister of Information and Propaganda of those days, helped Vintilă Horia to become in June of 1940 the press attaché of the Romanian Legacy in Italy(14). It was a diplomatic privilege, obtained through excessive zeal in the extremist press, however it was for a short period. Called back by the new legionary regime, the writer resumes his journalist job, the occupation he knew best, the unleashed propaganda, without any form of reluctance or shame.  He is present at the editorial office of the journal Sfarmă-Piatră//Stone-Breaker, the representative paper of the extremism of that time. In the context of the military attacks towards East, the journalists are pressed to justify for the public the aggression, foreshadowing between the lines the antisemitic speech. Vintilă Horia is fulfilling his duty:

“I remember the last year’s horrified days when Asia was flooding the Nistru and when the Jewish sewage of the Bessarabia and Bucovina towns was slapping the young face of the Romanian soldier.”(15)

Three days later the voice of Vintilă Horia is heard glorifying the continent’s dictators:

“Mussolini’s doctrine had blown like a new wind over Europe […] battlegrounds, called fascist and representing the new defense line of the continent against the barbarian Asia that was into the well organized hands of the Jews. Hitler, Franco, Salazar and Ion Antonescu had destroyed one by one within their own country the communist hydra supported by the democrats, the Jews, and freemasons.”(16)

The Romanian army and also the unregulated troops and militia were busy on the front line, fighting the enemy, and also behind lines while exterminating the civilian Jewish community. The so called Antonescu Project of “cleansing” the territories from the “Jewish elements” had to be justified and approved. Thus, in the center of the front page of the fascist paper was printed the official governmental announcement: At Iasi were executed 500 Judeo-communists who were shooting at the German and Romanian soldiers. On the same first page, a little lower, but still in the center, Vintilă Horia was commenting the crime:

“The international revolution acclaimed so furiously by the communist speakers it’s nothing else but a supreme trampoline of a universal Jewish dictatorship. […] In a few weeks radio Moscow, on top of which another flag will wave, will spread into the air a new formula which will sound like this: Christians of the world, unite! So all the world will be free again, because Israel will cease to exist.”(17)

As a collective massacre would take place in the Holocaust of Romania, the journalist Vintilă Horia was present in the extremist press to justify it:

“Paradoxically after each pogrom Horia wrote something from which one could conclude that it was normal to kill Jews. Thus, after the uprise of the legionaries and their pogrom in Bucharest, without being explicit about the pogrom, after announcing the victim statistics of 254 wounded and 236 dead, he notes: «According to the funeral calculation, amongst the dead there are some Jews. Let us say that these ones were touched by some an implacable destiny. But the Romanians? What did they have to die for?».”(18)

The old flame for culture, through which the writer puts his lectures at the service of ignominy, it is well manifested in an ample article with a comparative exercise between Napoleon and Hitler. Ferocious enemy of democracy, V. Horia doesn’t forgive the French emperor for the mistake of leaving behind a horrible inheritance:

“What he left to his homeland was, after all, the democracy itself, the one that had mined for a century and a half the heart of France, taking it from decadence into decadence, until the summer of 1940.”

Due to this fundamental loss in the French history:

“Europe has nothing to owe to the memory of Napoleon. / Adolf Hitler? But the difference is so broad that the facts speak for themselves. The actual Fuhrer of Germany created himself a revolution [underlined V.H.] which he managed to make it triumphant within the borders of his country and in which name he wants to change everything left unhealthy and apparent from Napoleon Bonaparte. […] He doesn’t force anyone to accept his revolutionary ideas, but wants only to install a new order [underlined by V.H.] in the place of the old disorder that he is combating along with all conscientious nations of Europe. This is why Adolf Hitler and not Napoleon Bonaparte is the first political man of the modern era, who deserves the merit of a Great European.”(19)

His propaganda is meant not only to establish the cultural-theoretical perimeter of the situation, but also to urge a concrete participation to the battle. The praising of the Romanian aggressions beyond the borders, along of history, is such a typical theme for the extreme right-wing:

“During 1877 and also in 1913 we crossed the Danube, in 1919 the Tisa, now the Nistru, this political, but not national boundary.”(20)

The tip of his Hitlerite unfolding, while the cultural information is meant to legitimate the crime, is found in a very vocative article signed by Vintilă Horia. His rhetorical impact remains untouched over decades:

“Adolf Hitler’s Germany [has] a value, as force and spread, resembling the religion in the medieval times or of the art during Renaissance. This Homo Europaeus, the first of the greatest ones, the one who had the courage to destroy a prejudice and to prove, with outstanding arguments, the imperishable strength of Europe, is Adolf Hitler. His speech is the one of the centuries which are talking from the height of the towers of cathedrals and churches, from the depths of libraries and museums and from the highest peak of that humanity called Europeanism.”(21)

At that time the smoke was showing its shambled shape from the crematories of the extermination camps. However, this time too his zeal was rewarded. In the spring of 1942 Vintilă Horia was sent as a press attaché to the Romanian Consulate in Vienna(22).

The end of the war catches up with Vintilă Horia in foreign countries, taking refuge in Italy and then in Argentina, like so many military leaders and ideologists of Hitlerism. He was lucky enough not to be crowded in front of the court, however, on 20 February 1946 when he was judged. The arguments of the public prosecutor, dr. Silviu Rapoțescu, spread onto points and sub-points, based on the numerous titles and scandalous quotes from the press, are impressive:

“The accused, Vintilă Horia Caftangioglu, journalist, is one of those who through his journalist activities had contributed to accomplishing the political gains of Hitlerism in Romania.

This propaganda was done by the accused through the following most revealing themes: 

A. Propaganda for fascism and Hitlerism for Romania to adhere to the politics of Axis. 

a) The relentless eulogy of fascism and Hitlerism and their representatives: «The apparition of Benito Mussolini is an epochal event» (Povestea ducelui // The Duke’s story – in Sfarmă-Piatră, 23 September 1937); «Adolf Hitler is a genial political mind» (Semnificația unei Revoluții // The Significance of a Revolution – in Sfarmă-Piatră, 2 February 1941); «Adolf Hitler and not Napoleon is the first political man of the modern era who deserves the merit of being qualified as the great European» (Marele European // The Great European – in Sfarmă-Piatră, 5 July 1941); «The National-Socialism, as force and spread, is similar to religion in the middle ages and art during Renaissance era» (Homo Europaeus – in Sfarmă-Piatră, 17 December 1941); «The Führer had set the German army and people in front of the heroical chapters of the modern world» (Elogiul curajului // Praise of Courage – in Sfarmă-Piatră, 27 February 1941).

b) Deformed informations on democracy and its representatives: «We are squirming in democracy as in a stake prepared by ourselves» (Cultura democrației noastre // Our Democracy’s Culture – in Sfarmă-Piatră, 4 February 1937); «We will not achieve the status of being Romanian but by breaking any ties with democracy» (Ibidem); «The country despises all the democracy’s representatives, no matter of their personal value» (Șeful Strul Kutem // Boss Strul Kutem – Mihail Sadoveanu – in Sfarmă-Piatră, 11 November 1937); «The democracy is worthless» (Pe rugul unei vieți // On the Pire of a Life – in Sfarmă-Piatră, 18 March 1937).

c) The dissemination of antisemitic themes, constitutive elements of Hitlerism, on the racial basis: «The Semite currents had thrown the West into decay» (Nordul in Mediterană // The North into Mediterranean – in Sfarmă-Piatră, 9 June 1941); «Israel wanted to make for itself a rich country in Romania» (De ce tineretul României a fost și este antisemit // Why the Romanian Youth Was and Is Antisemitic – in Sfarmă-Piatră, 16 April 1041).

d) Romania musts be inextricably tied to the Axis because: «Hitler is going to save the West» (Nordul în Mediteraneană // The North in Mediterranean – in Sfarmă-Piatră, 9 June 1941); «Behind Hitler is the entire world that wants to gain its freedom» (Elogiul Curajului // Praise to Courage – in Sfarmă-Piatră, 27 February 1941); «the alliance with the Axis would save the countries of all the horrors known by the Great Britain allies» (Valoarea morală a pactului tripartit // The Moral Value of the Tri-party Pact – in Sfarmă-Piatră, 4 March 1941); «Hitler creates a pacifist space» (Adevărata pace balcanică // The True Balkanic Peace – in Sfarmă-Piatră, 5 March 1941); «the new order is creating only benefits» (Führerul in Balcani // The Führer in the Balkans – in Sfarmă-Piatră, 24 April 1941); «Hitler will be a winner, he is representing the new idea that will overcome the old idea» (Valoarea morală a pactului tripartit // The Moral Value of the Tri-party Pact – in Sfarmă-Piatră, 4 March 1941).

B. The support of Antonescu’s dictatorship 

Vintilă Horia is not shy to state on all possible tones that the greatest merit of Antonescu is the one of dedicating Romania to Hitler: «General Antonescu had integrated Romania into the rhythm of the New Europe» (Funcția de azi a presei // Today’s job of the press – in Sfarmă-Piatră, 19 May 1941); «Romania had rediscovered its destiny by the doings of General Antonescu» (Cuvinte pentru strădaniile noastre // Words for Our Efforts – in Sfarmă-Piatră, 7 May 1941); «Through Antonescu Romania had received the trust of the Reich» (Ecouri despre plebicist // Echoes about the Plebiscite – in Sfarmă-Piatră, 13 March 1941; «Our salvation could only come from Antonescu» (Salvați sufletele noastre // Save Our Souls – in Sfarmă-Piatră, 13 March 1941); «The image should be placed as the icon of our souls» (in Sfarmă-Piatră, 28 January 1941).

Considering the complexity of all of the above, the outcome is clear that the above named, through his direct actions – his press articles – had contributed with criminal intentions to the political achievement of Hitlerism in Romania: the adherence of Romania to the Axis and maintaining the dictatorship of Antonescu, by using for these all his ability in his activity and thus placing himself to the service of Hitlerism.

Thus we consider that this activity of the above named is in fact a crime to the country disaster, by committing a war crime as per article 2, letter o punishable as per article 3, paragraph 1 of the law nr. 312/1945.”

The sentence was easy to see after such a thorough analysis. The Court:  

“sentences the accused, Vintilă Horia Caftangiouglu, Romanian, major, journalist, former director of the Sfarmă-Piatră, with his last residence in Bucharest, today unknown, for the crime to the country disaster, by committing war crimes to the service of Hitlerism and fascism, and contributing through his own actions to the achievement of the political goals, act known in article 2 letter o and punishable as per article 3 of the law nr. 312/945, to suffer imprisonment for the rest of his life, and civilian degradation for the next ten years, as per article 25 of the Penal Code.”(23)

It would be interesting to know how many of the ones signing that Memorandum in Favor of Vintilă Horia, repeatedly published in the Romanian democratic press of 2007, had really read his articles of pure worshiping towards Benito Mussolini in 1937 (and for which he got appointed to Rome), or the adoration articles to Adolf Hitler in 1941 (and for which he got appointed to Vienna).

*

As a reply to the persistent campaign of rehabilitation of Vintilă Horia, the author of these lines had written a protest, based on the extensive quotes of the journalist’s fascist articles, and had sent it through the electronic mail to a series of specialists from Romania, USA, Israel, Germany and France. The answers were of support and sympathy. Then Laszlo Alexandru had sent his polemic essay O minciună scandaloasă // A Scandalous Lie, through the electronic mail, to the Romanian President and the Romanian Government, to the Romanian Minister of Culture and Cults, to a variety of famous publications in the country and overseas (România literară // The Literary Romania, 22, Observator cultural // Cultural Observer, Minimum of Tel Aviv, Israel a.s.o.). It was published in the Tribuna // The Tribune, of Cluj(24) and in the electronic publication E-Leonardo, no. 11 of April 2007; the article was included in the author’s volume Muzeul figurilor de ceară // The Museum of Wax Figures(25). No reasoned dissociations have been registered for this intervention.

The writer Richard Wagner, originally of Romania, had intervened in the discussion about Vintilă Horia, and published a detailed commentary in the Neue Zurcher Zeitung(26). He proves to be a knowledgeable person in most of the Romanian sensible realities, as well as the extremist past of the top intellectuals(27). However, R. Wagner downplays the justification of the postwar trials, which had confirmed in Court the collaborationism(28).  He does not observe that the fascist intellectuals have been condemned after the Second World War in France as well as in Romania. It should be inacceptable that the same type of behavior to be punished in the democratic West, but not in the Stalinist East also. His meditations in regard to rediscovering the esthetic pleasures, even beyond any ethical obstacles of Vintilă Horia, it is not shared by other literary critics, and is not in the objectives of our study(29).

As an extension of R. Wagner opinions, another solution was made by Carmen Mușat, in regard with the isolation of the literary work from the biography. As if these would not complement each other, and had no way of mutual influence, the leader of the magazine Observator cultural // Cultural Observer tells us to separate them and regard them indulgently:

“The authors are people too and at any time could make mistakes in their daily life. If those mistakes are mirrored in their work, disfiguring it, it is normal that the judgment of the valor on it to be a negative one. To extend that ethical intransigency in the sphere of their biography it seems to me just as dangerous as using systematically concealing biographical slip-ups.”(30)

During the international conference De la antisemitism la Holocaust în Romania // From antisemitism to Holocaust in Romania, organized by the National Institute for the Study of the Holocaust in Romania “Elie Wiesel” (Bucharest, 9-10 October 2007), Laszlo Alexandru had sustained in Panel III the communication Vintilă Horia – ce-a fost și ce se zice azi // Vintilă Horia – what he was and what is said today, included in the volume with the contributions to the scientific manifestation(31). The facts presented, by using the many quotations of Vintilă Horia extensive extremist public activities, as well as the speaker’s own analysis, had not been counterattacked by the specialists, nor during the presentation, nor in later interventions.

An important voice who advocated for the recovery of Vintilă Horia was the one of the academician Eugen Simion. His standing was included in two successive episodes of the newspaper Ziua // The Day of Bucharest(32), under the leadership of controversial journalist and politician Sorin Roșca Stănescu (ex-informer of the communist Securitate, later sentenced to prison for business crimes). The academician Eugen Simion admires the zealous activity of Marilena Rotaru for the recovery of the fascist writer, whose destiny is presented exaggerately (Vintilă Horia was not “sentenced to death in the first years after the war”). The commentator offers mitigating circumstances to the writer who had built himself a career in diplomacy by glorifying in the press the two dictators, Mussolini and Hitler:

“he was not a war criminal, but a young intellectual who, like so many of his generation, didn’t always knew to avoid the traps, the complication of history”.

At his birth centenary, by Decree no. 60/27 November 2015 of the Local Council of Segarcea, to Vintilă Horia was granted the title of Honorary Citizen. This decision contravenes the legislation that forbids the public promotion of the war criminals (however it doesn’t limit the printing and scientific studies of their works). The request from the National Institute for the Study of the Holocaust in Romania “Elie Wiesel” in Bucharest, to eliminate the public glorification of a war criminal, had been met with protests by some well known Romanian intellectuals of our time: acad. Eugen Simion, acad. Basarab Nicolescu, Andrei Pleșu, the journalist Cristina Hermeziu, the TV producer Marilena Rotaru(33).  However the honorific distinction has been removed through a later decision of the Local Council of Segarcea, realizing that in 1946 Vintilă Horia had been convicted to “life imprisonment” and was declared war criminal. His daughter, Cristina Horia, had challenged in court this later decision, and in December 2024 the Court of Dolj had reviewed and established the annulment of this distinction withdrawal by taking into account some details of the post-war sentence.

The Institute of Investigation of the Communist Crimes and the Memory of Romanian Exile, a governmental structure established in 2005 and put under the direct supervision of the Prime Minister, had publicly announced through a poster on its site the celebration of Vintilă Horia, on Wednesday, 30 March 2016, at 17:00 hours, at Jockey Club in Bucharest. On 28 March 2016, the writer Laszlo Alexandru sent an open letter to the Prime-Minister Dacian Cioloș, in an e-mail also posted on his personal blog on the internet. After summing up the ample activity of propaganda by Vintilă Horia serving the fascism and Hitlerism, the author had found that we are facing a situation in which two governmental departments – one that studies the fascism crimes and the other that studies the communism crimes – are in direct conflict, due to the fact that one steps onto the other’s domain of activity. But:

“the fight against communism does not prevail, can not prevail, by aggressing the memory of the Holocaust. Each horror had its own methods, ends, and its own perpetrators. The intersection of the two plans to exonerate some or the others, uncovers a lamentable way of thinking. I am sure, mister Prime-Minister, that to my opinions related to the public ethics, you will add also your evaluations of political nature: could be the Govern an accomplice, in 2016, to eulogize a Hitlerite? After all, the Jockey Club clients are free to ride, nostalgically, the dead horse of the Hitlerism. But the Romanian Government has a responsibility towards the memory of all the victims of the genocide and the pogroms of the recent past.”(34)

There was no direct reply to this message from the recipient. The festivity in Bucharest had been postponed for a week and was reduced to a much modest one.

During 27-28 May 2016 Prof. Laszlo Alexandru PhD. had participated to the International Conference Mental Geographies: Times and Spaces of the European Memory, organized at Chișinău by the State University of Moldova, presenting his work How to transform a Hitlerite into a Honorary Citizen? The Case of Vintilă Horia. After it was confirmed the theme and it was published the program of the conference, some interventions from official circles in Bucharest were made to the organizers, to eliminate the specialist and his scientific communication from the program, or at least to interrupt him during his speech. Without success. In his lecture, after quoting some eloquent extremist passages from the inter-war press, the author had asked himself:

“what reasons could exist for some intellectuals in good professional condition and public reputation to show solidarity today with Vintilă Horia? Overlooking the fact that probably some of them have no idea who the discussion is about and have no clear information, based on quotes. Or is it possible that some of them don’t believe these quotes, even while reading them? We take the hypothesis that we have to deal with informed people. I retained quickly some possible motives of adherence to the cause of a Hitlerite. / Some, probably, perceive in the wrong way the facts and the culpability. The Justice seems an aggression. Vintilă Horia seems to be attacked and denigrated – when in fact we are observing a chronological order of the things. He was the first one who through his activity had support and contributed to an aggressive state politics that brought the death of some hundreds of thousands of people, only in Romania. While, internationally, when we think of the Holocaust, we are thinking of millions of people. Thus, no, Vintilă Horia is not a victim, let that be clear! […] / Another reason could be the existence of a lack of empathy towards the victims of the Holocaust. I also considered that possibility. Probably some think that it happened long ago, it was a misfortune happening to a different ethnicity. Or, who knows, maybe some of my own ethnics had participated to the execution of such monstrosity. Then, of course, I don’t like to recognize it. Romanians had their contribution implementing the Holocaust. That’s already a publicly known fact, recognized officially by the state and by two of the presidents of Romania. To avoid any ambiguity, I am stating clearly that Hungary had also a decisive role exterminating the Jews in Cluj, the city in which I reside. Those Jews were transported to Auschwitz and about 90 per cent of them had died in the Holocaust. An absolutely terrible thing! Both, Romania and Hungary, and some other European states had their indisputable contribution. That’s why the solidarity with the own ethnicity could be an obstacle in admitting the historic fact. / Another motivation could be the ideological thinking. The right-wing is condemning the left-wing and vice versa. Being an intellectual of the left-wing, I feel embarrassed by the fascists and legionaries. Being a writer of the right-wing, I feel embarrassed only by those who spread the communism. I do believe, however, that the intellectual judgment must at first evolve on some public ethical parameters and only afterwards on ideological basis. Let’s use the ideology only for political goals, not to impose the historic truth. […] / I am closing by quickly stringing some strategies through the Vintilă Horia supporters had understood to come to his rescue. Some had underlined that he was anticommunist and that is why they praise him. But only being anticommunist is not enough to make him innocent and decent. Hitler was a super anticommunist. Though no one will build him a statue for it in Germany and would not call him honorary citizen in any German town. Just being anticommunist is not enough to make one honorable or to be honored. / Some – like Monica Lovinescu, for example, an intellectual with excellent public consistency –, as of 1960, had jumped high to scream that Vintilă Horia was not a legionary. They are saying that those criticizing his extremism are guilty of injustice. We are talking here about the well known propaganda strategy of the “fight with the shadow”. Some people are inventing a theme and starting a vigorous combat against something inexistent. Yes, it’s true! Vintilă Horia was not a legionary! Whoever is reproaching him being a legionary is wrong. He has not been a legionary. He was a fascist and a Hitlerite and was a political rival of the legionaries of the moment. / Another reason for Vintilă Horia rehabilitation was the fact that he was the aim of Securitate, the political police of the communism. The observation is, in its details, correct. However, that does not make worthy of rehabilitation the former Nazi propagandist. The Securitate attacks were based mostly on the real texts, which I had seen with my own eyes at the library. / Others are starting to appreciate the sentence that convicted him, saying that was incorrect. These ones do not look at the accused, but they look to the Judge. They are judging the Court. The antifascist Courts did exist in the West, and also in the Eastern Europe. Maybe they were not always impeccable, and maybe they were not always irreproachable. However, the intention of punishing the Hitlerism was the same in both halves of Europe. / There are also those who knowingly are exaggerating, only to arouse the public’s pity. They pity Vintilă Horia because he was sentenced to death. No, he was not sentenced to death! He lived well, thank you in the West. He enjoyed honors over there and he doesn’t need to be pitied in such exaggerated way here. / And not lastly, there is that sophism of literary value, globally extended. Vintilă Horia was a great writer, side by side with so many other right-wing extremists. If we attack him, what about Mircea Eliade? What about Cioran? What about Țuțea, or Noica? Are we going to annihilate the entire Romanian culture? Here is the strategy of the snow ball. It is better not to squirm into the past, because it will cause an avalanche. We are witnessing a cunning maneuver. The named intellectuals – or others like them – could be read, commented, their art could be examined. Some of them, however, if they were sentenced by courts, cannot be praised in public. I do repeat that the law no. 217/2015 does not permit to build statues, to give honorary titles, or to name streets to such criminals, nor to their accomplices…”(35)

The topic about the interwar author was reopened by Alice Popescu, lecturer at the Titu Maiorescu University, in Bucharest, who published her extended study on a French cultural site(36). For this new-comer the whole issue Vintilă Horia starts at the moment when the Goncourt Prize was revoked, in 1960, a situation deeply sorrowful and attributed to the Securitate conspiracies. To document her arguments, A. Popescu dives into the CNSAS archive, in the exalted writings of Marilena Rotaru, in the literary-strategic writings of Stelian Tănase or Ion Simuț. When to tell the reader the reason of that revocation of the prestigious prize, the commentator makes the whole thing as being the outcome of some discrepant opinions:

“Comme la plupart des intellectuels roumains de droite, Horia avait été dans sa jeunesse un adepte du nationalisme. Il avait d’ailleurs écrit des articles qui exprimaient ses opinions dans deux revues connues pour leur affiliation à ce courant politique: Sfarmă-Piatră et Porunca Vremii.”

The relativization strategies are noteworthy: Vintilă Horia had not written those propaganda texts to make his career, but behaved as most of the right-wing Romanian intellectuals. He was not preoccupied to glorify Hitler and Mussolini, but was and adept of nationalism. Sfarmă-Piatră and Porunca Vremii were not wildly extremist and some obnoxious anti-Semitism papers, but were affiliated to a political current of the times. It’s a shame she did not support her affirmations with quotes, in order to make explicit to those interested what exactly had Horia wrote during the 30s and 40s. This way the readers are to believe her summary of the story. From these synthesis that partialize through misinterpretation, through half information, through dilution of reality, by hiding the protagonist in a far away context, grows a reality totally different from the conclusions to which Alexandru Florian arrives after researching the same historical facts:

“I insisted on these articles to demonstrate that the pro-fascist orientation of Vintilă Horia was not a simple slip-off, but it was expressed in diverse publication and every time he felt the need to affirm it. Also, he was very close to his mentor [Nichifor Crainic] and made a team with the publications this one had coordinated.”(37)

Alexandru Florian provides even a quantifiable panorama of the phenomena:

“Vintilă Horia had written to the weekly Sfarmă-Piatră during December 1935-1940, at least one article in every second issue. The years with more printed articles were 1936 and 1940, with 41, respectively 38 articles. In 1941 the magazine becomes a daily, and V. Horia would gather over 65 signatures. If we were to sum up also the tens of article written in Porunca Vremii, 1938 was the most prolific year.”(38)

In regard to Alice Popescu, whose misinterpret strategies of reality are becoming more and more flagrant already, when she arrives to the extremist publications that embraced Vintilă Horia, she assures the readers who had not scrolled through those times press:

“C’est, d’ailleurs, l’esprit de Gândirea qui est partagé par tout le groupe. Mais il est important de préciser que ni Gândirea, ni Porunca Vremii ou Sfarmă-Piatră n’étaient des journaux légionnaires, comme les accusateurs d’Horia ont essayé de le faire croire.”(39)

We find the same cunning propaganda of the “fight with the shadow”, illustrated 50 years earlier by the Parisian group surrounding Monica Lovinescu, to repeat insistently that Vintilă Horia has not been legionary – and to softly sweep under the rug the fact that Vintilă Horia was fascist and Hitlerite.  The researcher extends the summaries strategy “as from a high up plane” and avoids the direct quotes.  Instead of bringing on the page edifying passages from the past (“Adolf Hitler, and not Napoleon Bonaparte, is the first political man of the modern era, worthy of the title of Great European”), she tells us:

“Les articles de Horia ont un air juvénile et audacieux, ils évoquent une personnalité en formation”.(40)

This lady-propagandist from Bucharest mentions at times even my existence, but without detailing my arguments (“un des opposants les plus déterminés”). Then she attributes untrue opinions to me (I had never stated that V. Horia had adhere to the Iron Guard). My study A Scandalous Lie, at which she refers as proof, it is indicate at a nonfunctional account on the internet.

“Certains considèrent que l’adhésion d’Horia à la Garde de Fer est un fait bien établi (tel Laszlo Alexandru ou Mihai Pelin)”.(41)

If she had been paying attention to André Wurmser, who had clearly stated since 1960, Alice Popescu could understand that she wasted precious time trying to rewrite history.

“L’écrivain qui mit sa plume au service de l’hitlérisme, des pourvoyeurs de fours crématoires, est un criminel de guerre, ou la responsabilité de l’écrivain est une expression dénuée de sens.”(42)

The efforts of beautify a propagandist of Hitler and Mussolini, after few decades from the historical facts, by re-writing the reality, redistributing the accents through relativization and misinterpretation of facts other researches had provided, are discrediting Alice Popescu, from the “Titu Maiorescu” University of Bucharest.

Should we examine the evolution of Vintilă Horia case over the decades, we could observe, with displeasure, that a significant number of Romanian intellectuals had tried to exonerate a ferocious propagandist of the Holocaust. It is sad to realize that enlightened minds of a European culture are trying so hard not to identify as many ways to place in the service of the society, by analysis and finding solutions for a higher awareness of history and civilization, but they team-up to misinterpret clear situations of acute slip-ups of the past, by protecting extremist betrayals that had raised agents of the dictatorships which had left so many dead bodies behind them.

Notes

  1. “Spre o reabilitare a lui Vintilă Horia”, Tribuna noastră, no. 41 (October-November 2003), accessed August 8, 2025, http://www.tribunanoastra.freeservers.com/tn_arhiva/no41/paskievici41.htm.
  2. Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc 1945-1989, p. 380. The letter is from January 1961.
  3. Rotaru, Întoarcerea lui Vintilă Horia, 40.
  4. Rotaru, “Înainte şi după Vintilă Horia”, 18, accessed August 8, 2025, https://drive.google.com/file/d/0B9bsBnQ0oeu8Zk5wcW0xZ0FJd1E/view?resourcekey=0-NRnrOdn0D1vrcX-kIotK4A
  5. Laszlo, Orient Expres, 186-187.
  6. Laszlo, Stări de spirit, 309-310.
  7. Bădiliţă, “Exilul fără sfîrşit”, Rost 16 (June 2004): p. 4, accessed August 8, 2025, https://drive.google.com/file/d/0B9bsBnQ0oeu8Zk5wcW0xZ0FJd1E/view?resourcekey=0-NRnrOdn0D1vrcX-kIotK4A .
  8. “Theodor Cazaban despre Vintilă Horia”, dialogue with Cristian Bădiliţă, Rost 16 (June 2004): 11, accessed August 8, 2025, https://drive.google.com/file/d/0B9bsBnQ0oeu8Zk5wcW0xZ0FJd1E/view?resourcekey=0-NRnrOdn0D1vrcX-kIotK4A.
  9. Petrişor, “Întoarcerea lui Vintilă Horia nu a mai avut loc”, Rost 16 (June 2004): 18, accessed August 8, 2025, https://drive.google.com/file/d/0B9bsBnQ0oeu8Zk5wcW0xZ0FJd1E/view?resourcekey=0-NRnrOdn0D1vrcX-kIotK4A.
  10. Adevărul literar şi artistic, Wednesday, January 17, 2007, 6.
  11. România literară, 4, January 31, 2007, 32.
  12. See Comunicatul Biroului de presă al Ministerului Culturii şi Cultelor, Adevărul literar şi artistic, Wednesday, January 24, 2007, 12.
  13. Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, 433; the quote from Vintilă Horia is in “Miracolul fascist”, Gândirea, 8 (XVI, 1937): 404, 409.
  14. Manolescu, op. cit., 377.
  15. Horia, “Mărturia unui tînăr”, Sfarmă-Piatră, 198, Wednesday, June, 25, 1941, 1.
  16. Horia, “Prezenţa Italiei între cruciaţi”, Sfarmă-Piatră, 201, Saturday, June, 28, 1941, 1.
  17. Horia, “Declinul iudaismului”, Sfarmă-Piatră, 205, Wednesday, July, 2 1941, 1.
  18. Florian, “Vintilă Horia între fascism și o posteritate cosmetizată”, 192; the quote from Vintilă Horia is in “Un bilanț tragic”, Sfarmă-Piatră, 68, February 7, 1941, 1.
  19. Horia, “Marele European”, Sfarmă-Piatră, 208, Saturday, July, 5, 1941, 1. 
  20. Horia, “Simbolul Basarabiei”, Sfarmă-Piatră, 217, Monday, July, 14, 1941, 4.
  21. Horia, “Homo europaeus”, Sfarmă-Piatră, 304, Wednesday, December, 17, 1941, 1.
  22. Manolescu, op. cit., 377.
  23. The papers regarding the trial and court conviction of Vintilă Horia (in AMI, Penal fond, file 24.541, vol. 8, p. 136-138 and 146) have been obtained through Adrian Nicolae Petcu, Vintilă Horia – a conviction of the people’s justice, Rost, no. 16 (June 2004): 14-17, accessed August 8, 2025, http://drive.google.com/file/d/0B9bsBnQ0oeu8Zk5wcW0xZ0FJd1E/view?resourcekey=0-NRnrOdn0D1vrcX-kIotK4A. The author, A.N. Petcu, senior advisor at CNSAS Research Services, makes available to the public data from archives. It is regrettable that, though the many real proofs about the fascist activity of Vintilă Horia, which the author himself mentions, he tries to relativize the validity of the conviction in court. Using only specious arguments – regarding the unhappy historical conjunction or the small details – are diminishing, surprisingly, the weight of his-own investigation in the archive.
  24. Laszlo, “O minciună scandaloasă”, Tribuna, 107, 16-28 February 2007, 9-10. The study also published in Minimum, Tel Aviv, Israel, 240, March, 2007, 8-11, with the title Cazul Vintilă Horia. Translated in German by William Totok, Augenfällig. Eine skandalose Lügengeschichte and published in Halbjahresschrift für südosteuropäische Geschichte, Literatur und Politik – 19 (2007), 2, p. 128-131.
  25. Laszlo, “O minciună scandaloasă”, Muzeul figurilor de ceară, 2009, 56-61.
  26. Richard Wagner, Ein Schriftsteller im Kalten Krieg, N.Z.Z., April 2, 2007. In English: A writer in the Cold War, accessed August 8, 2025, http://www.signandsight.com/features/1318.html.
  27. “Horia was born in 1915. In his youth during the 1930s he published articles in periodicals of Romania’s extreme right wing. He was one of the spokesmen for the generation whose feverish existentialism extolled the political madness of the period. Subsequent discussion both within and outside of Romania has shown how a dark mixture of death cult, Orthodox Christianity and ethnocracy gripped an entire generation. Segments of that discussion have been the biographies of E.M. Cioran, Mircea Eliade, and Constantin Noica, Romanian authors who later either came to international prominence or attained guru status in their own country.”
  28. “As early as 1946, show-trials were held which followed the Stalinist pattern of torture and farce. In one such trial, Vintila Horia was sentenced in absentia to life in prison. The justification for the sentence was that he had facilitated the penetration of fascist ideas into Romania and had made the case for those ideas to be realized under the leadership of the German embassy in Bucharest. For Stalinists, of course, everything was espionage and denunciation. The sentence against Horia has not been rescinded to this day.”
  29. “Without ignoring his involvement in totalitarianism, Vintila Horia as novelist is worth rediscovering. This will not be a simple task, since it demands a feeling for the obsessions of literature and for the dialectic of intellectual engagement in the 20th century, particularly under Cold War conditions. Finally, the case of Horia is an illuminating example of the difficulties in establishing a new literary canon following the end of totalitarianism in Eastern Europe.”
  30. Muşat, “Biografie şi/sau literatură – două ipostaze ale eticului”, 2007, accessed August 8, 2025, https://www.observatorcultural.ro/articol/biografie-sisau-literatura-doua-ipostaze-ale-eticului-2/.
  31. Laszlo, “Vintilă Horia – ce-a fost și ce se zice azi”, Holocaust. Studii şi cercetări, vol. 1, no. 1 (2009): 91-100. Also in Laszlo, Muzeul figurilor de ceară (2009): 93-105.
  32. Simion, “Vintilă Horia”, Ziua, Saturday, April, 28 (2007), and “Vintilă Horia II”,  Ziua, Saturday, May, 5 (2007).
  33. Florian, op. cit., 182.
  34. Laszlo, “Scrisoare deschisă”, Stări de spirit (2018): 316-322, accessed August 8, 2025, https://laszloal.wordpress.com/2016/03/28/scrisoare-deschisa-2/.
  35. Laszlo, Cum să faci dintr-un hitlerist cetățean de onoare? Cazul Vintilă Horia, 2016, accessed August 8, 2025, https://laszloal.wordpress.com/2016/12/02/cum-sa-faci-dintr-un-hitlerist-cetatean-de-onoare-cazul-vintila-horia/.
  36. Alice Popescu, Les archives de la répression ou la répression en utilisant les archives. Le «dossier» Vintilă Horia aujourd’hui, 2016, accessed August 8, 2025, https://publications-prairial.fr/larhra/index.php?id=122.
  37. Florian, op. cit., 189.
  38. Florian, op.cit., 191, footnote 30.
  39. Popescu, art. cit.
  40. Idem, ibidem.
  41. Idem, ibidem.
  42. Manolescu, op. cit., 380.

Bibliography

Books

1. Manolescu, Florin, Enciclopedia exilului literar românesc 1945-1989. Scriitori, reviste, instituţii, organizaţii (Bucureşti: Compania, 2003).

2. Ornea, Z., Anii treizeci. Extrema dreaptă românească (București: E.F.C.R., 1995).

3. Rotaru, Marilena, Întoarcerea lui Vintilă Horia (București: Ideea, 2002).

Chapters in Books

1. Florian, Alexandru, “Vintilă Horia între fascism și o posteritate cosmetizată”, in Alexandru Florian, Ana Bărbulescu, Elita culturală și discursul antisemit interbelic (Iași: Polirom, 2022): 181-220.

2. Laszlo Alexandru, “Gîndirea captivă”, in Orient Expres (Cluj: Dacia, 1999): 185-189.

3. Laszlo Alexandru, “O minciună scandaloasă”, in Muzeul figurilor de ceară (Pitești: Paralela 45, 2009): 56-61.

4. Laszlo Alexandru, “Vintilă Horia – Ce-a fost și ce se zice azi”, in Muzeul figurilor de ceară (Pitești: Paralela 45, 2009): 93-105.

5. Laszlo Alexandru, “Scrisoare deschisă”, in Stări de spirit (Cluj: Ecou Transilvan, 2018): 316-322.

Articles in Journals

1. “Apel întemeiat”, in România literară, no. 4 (31 January 2007): 32.

2. Articol nesemnat, “Spre o reabilitare a lui Vintilă Horia”, in Tribuna noastră, Magazin pentru românii canadieni şi nu numai, publicat sub egida “Fundaţia română din Montreal”, no. 41 (October-November 2003)

3. Bădiliţă, Cristian, “Exilul fără sfîrşit”, in Rost, Revistă de politică şi cultură creştină, no. 16 (June 2004): 4.

4. “Theodor Cazaban despre Vintilă Horia”, dialog cu Cristian Bădiliţă, in Rost, Revistă de politică şi cultură creştină, no. 16 (June 2004): 11.

5. “Comunicatul Biroului de presă al Ministerului Culturii şi Cultelor”, in Adevărul literar şi artistic (Wednesday, 24 January 2007): 12. 

6. Laszlo, Alexandru, “O minciună scandaloasă”, in Tribuna, no. 107 (16-28 February 2007): 9-10.

7. Laszlo, Alexandru, “Cazul Vintilă Horia”, in Minimum, Tel Aviv, Israel, no. 240 (March 2007): 8-11.

8. Laszlo, Alexandru, “Augenfällig. Eine skandalose Lügengeschichte”, translation William Totok, in Halbjahresschrift für südosteuropäische Geschichte, Literatur und Politik – 19 (2007), 2, 128-131.

9. Laszlo, Alexandru, “Vintilă Horia – ce-a fost și ce se zice azi”, in Holocaust. Studii şi cercetări, sub egida Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”, Bucureşti, vol. 1, no. 1 (2009): 91-100.

10. “Memoriu pentru Vintilă Horia”, in Adevărul literar şi artistic (Wednesday, 17 January 2007): 6

11. Muşat, Carmen, “Biografie şi/sau literatură – două ipostaze ale eticului”, in Observator cultural, no. 113 (370) (3-9 May 2007).

12. Petcu, Adrian Nicolae, “Vintilă Horia – un condamnat al «justiţiei populare»”, in Rost, Revistă de politică şi cultură creştină no. 16 (June 2004): 14-17.

13. Petrişor, Marcel, “Întoarcerea lui Vintilă Horia nu a mai avut loc”, in Rost, Revistă de politică şi cultură creştină, no. 16 (June 2004): 18.

14. Popescu, Alice, “Les archives de la répression ou la répression en utilisant les archives. Le «dossier» Vintilă Horia aujourd’hui”, in Les Carnets du LARHRA [En ligne], 1 | 2016, mis en ligne le 22 septembre 2018.

15. Rotaru, Marilena, “Înainte şi după Vintilă Horia”, in Rost, Revistă de politică şi cultură creştină, no. 16 (June 2004): 18.

16. Wagner, Richard, “Ein Schriftsteller im Kalten Krieg”, in Neue Zürcher Zeitung (2 April 2007).

Teatru și Educație: Concursul Internațional “Uno, nessuno e centomila” din Agrigento, Italia

Etichete

, , ,

În 2017, cu ocazia aniversării a 150 de ani de la nașterea lui Luigi Pirandello, unul dintre cei mai mari prozatori și dramaturgi din cultura mondială, cîștigător al Premiului Nobel în 1934, orașul său natal, Agrigento, Sicilia, a lansat o competiție foarte originală, adresată elevilor.

Manifestarea este organizată într-o amplă colaborare de instituții naționale, regionale și locale, de ONG-uri cu profil cultural: Ministerul Educației din Italia, Ministerul Afacerilor Externe și al Cooperării Internaționale al Italiei, Regione Siciliana, Ufficio Scolastico Regionale della Sicilia, Primăria Agrigento, Fondazione Teatro “Luigi Pirandello”, Distretto Turistico “Valle dei Templi”, Associazione “La Strada degli Scrittori”, Accademia di Belle Arti “Michelangelo” din Agrigento.

Competiția se adresează elevilor din toată Italia, precum și școlilor la nivel mondial, unde se studiază limba italiană, în instituții de stat sau particulare. În primii ani au participat doar elevi de liceu, din numeroase localități italiene și străine; ulterior participarea a fost extinsă cu o secțiune pentru elevii de gimnaziu.

Manifestarea culturală, reluată în fiecare an, ajunge în 2026 la a 9-a ediție și, avînd un mare succes, se extinde permanent. Inițial echipajele de elevi, coordonate de profesor, aveau de transformat o nuvelă sau un grup de nuvele din creația lui Pirandello într-un spectacol teatral. După cîteva ediții, elevii au avut în plus de reprezentat, pe scena Teatrului “Luigi Pirandello” din Agrigento, adaptarea realizată. Sub presiunea crizei mondiale a Covidului, competiția a inaugurat o altă secțiune suplimentară, de adaptare cinematografică, sub formă de scurt-metraje, a nuvelelor pirandelliene.

Cifrele de ansamblu pentru cele 8 ediții desfășurate: 2404 elevi participanți; 324 de școli; 20 de națiuni.

Image

Prof. dr. Laszlo Alexandru, de la Colegiul Național “G. Barițiu” din Cluj, a participat la majoritatea edițiilor competiției din Sicilia și i-a coordonat pe elevii săi în realizarea a 4 adaptări teatrale și a 4 scurte filme culturale în italiană. Realizările echipei din Cluj au fost recompensate, de-a lungul anilor, cu numeroase premii și premii speciale. Intervenția în cadrul Conferinței Theatre and Experiment. Reimagining the Performing Arts își propune să prezinte resorturile unei inițiative culturale de amploare internațională, destinată să adapteze strategiile Educației la limbajul teatral și buna cunoaștere a marii literaturi.

(Rezumatul intervenției la Conferința Internațională Theatre and Experiment. Reimagining the Performing Arts, Universitatea de Arte Tîrgu Mureș, 12 decembrie 2025)

Image

Pirandello îndrăgostit

Etichete

, , ,

Frapant pentru cititorul Nuvelelor pentru un an este să asiste la strategia de edificare a ficțiunii. Acțiunea debutează și evoluează de multe ori în parametri banali, chiar plicticoși, pînă la un moment dat cînd, eventual după o lovitură de teatru, totul se limpezește și întîmplările nepricepute pînă atunci capătă o profunzime șocantă, iar mesajul își lămurește mizele adînci. Ești dezarmat să urmezi trasee epice alambicate, construite de autor, iar asta îți dă o anumită frustrare. Nu poți contribui cu fantezia ta la “rotunjirea” sensurilor, fiindcă nu te dumirești încotro se merge. Dar la final, uimit de perspectiva nebănuită, de imaginea nou edificată, accepți totuși că a meritat să te lași pe mîinile lui. Chiar și stilul, frazeologia urmează tehnica aceasta. Cuvinte multe și fără pondere își ascund, la finalul frazei, miezul. Însă trebuie să parcurgi toate sinuozitățile pentru a percepe mizele. Înțelegi că naratorul este un păpușar, care vede lucrurile de sus, le premeditează și le pune în pagină, fără să-ți permită să te abați de la traseul gîndit. Dar asta o pricepi doar la final, cînd ai perspectiva întregului. Te gîndești: ficțiunea a fost frumoasă. Poate aș fi preferat realitatea.

Iată că realitatea năvălește acum sub ochii noștri, într-o poveste cum rar se întîlnește în cultura italiană. Luigi Pirandello îndrăgostit! Totul pornește în 1924, cînd celebrul autor, în vîrstă de 57 de ani, după ce-a publicat poezii, eseuri, nuvele, romane și piese de teatru, interpretate la Paris, Berlin, Viena, Varșovia, Atena, Londra, dar și în Japonia sau Brazilia, se hotărăște să își înființeze propria companie teatrală la Roma. El află din presă că o actriță de 24 de ani, Marta Abba, tocmai a debutat cu succes la Milano, într-o piesă a lui Massimo Bontempelli. O invită la o probă teatrală în Capitală, pentru roluri de protagonistă. “Am ajuns la Roma, însoțită de mama. Era prima mea călătorie spre o companie teatrală, care desigur urma să se deplaseze, nu va sta pe loc, cum făceam eu la Compagnia del Popolo. Pe scenă am văzut cîțiva oameni, în penumbră, și pe unul, cu părul argintiu, cu bărbița albă, un bărbat cam povîrnit. Am mers pe scenă și cineva a spus: «Marta Abba». Pirandello a țîșnit din fotoliu și s-a îndreptat spre mine, cu acea minunată vioiciune a lui și desigur nu părea bătrîn, dimpotrivă. Mi-a scuturat de mai multe ori mîna și mi-a spus: «Bine ați venit, domnișoară! Ne bucurăm că ați ajuns! Vă așteptam». Asta a fost prima mea întîlnire cu Luigi Pirandello. Memorabilă.” 

Scriitorul era însurat cu Antonietta Portulano și avea trei copii: Stefano (29 de ani), Lietta (27) și Fausto (25). Falimentul minelor de sulf din Sicilia, pe care le avea în proprietate, îi grăbise prăbușirea economică. Această nenorocire a agravat boala psihică a soției care, devenită ostilă și agresivă cu ceilalți, a trebuit îndepărtată. A fost internată în 1919, pînă la sfîrșitul zilelor, într-o clinică de specialitate.

Teatro d’Arte din Roma s-a înființat oficial în octombrie 1924, cu Pirandello ca șef al companiei și regizor. Pînă în 1928 va desfășura un amplu program de turnee, punînd în scenă spectacolele scrise de Maestru, prin toată Italia și în numeroase locații din străinătate: Londra, Paris, Geneva, Berlin, Bonn, Frankfurt, Köln, Düsseldorf, Dresda, Leipzig, Halle, Hamburg, Hanovra, Magdeburg, Münster. Angajamentele se prelungesc peste hotare: Zürich, Praga, Viena, Budapesta. În 1927 are loc turneul de trei luni în Argentina, Uruguay și Brazilia. În toată această perioadă Marta Abba este împreună cu echipa, fiind însoțită de sora sau mama ei. Următorul proiect de anvergură, înființarea unei rețele de teatre dramatice de stat, în marile orașe italiene, sub conducerea lui Pirandello, este blocat definitiv de conspirația societății autorilor și lipsa de sprijin a Ducelui. Profund dezgustat, scriitorul decide să se exileze la Berlin. Marta Abba îl însoțește, în promisiunea unei cariere internaționale. Dar cînd aceasta nu se conturează, după cîteva luni, revine în Italia și își reia activitățile artistice. Se intensifică mesajele lui deprimate.

Image

Autorul îi trimite scrisori pătimașe. Îi mărturisește gînduri sinucigașe. “Te văd umblînd din dormitorul Tău, în micul Tău birou și în salon; știu cum faci cînd înveți replicile din piesă; de cîte ori le repeți, pentru a găsi tonul potrivit și expresia cea mai eficientă. Te privesc, Te urmăresc și atîrn de buzele Tale și uit de trupul meu zăcînd fără viață într-un fotoliu, cel obișnuit, în care stau la mine în birou. Ce viață mai pot eu avea pentru mine? Nu-mi mai pasă de nimic. Doar de Tine îmi pasă, de tot ce Te privește, draga mea Marta; dacă suferi, să sufăr cu Tine și pentru Tine; dacă ești indignată, să mă indignez cu Tine; dacă speri, să sper cu Tine și pentru Tine. Și să stau, cît trăiesc, pînă cînd ochii îmi rămîn deschiși, pînă cînd inima îmi bate, pînă cînd sufletul pîlpîie în mine, cu ochii, cu inima, cu sufletul vrăjit de frumusețea Ta, de gingășia ființei Tale, de noblețea divină a sentimentelor Tale și de sufletul Tău. În adorație.” De cealaltă parte, muza îi răspunde mult mai temperat, pe fugă, îi retează elanurile sentimentale și îl ține la curent cu proiectele administrative. El îi spune “Tu”. Ea i se adresează cu “Dumneavoastră” și “Dragă Maestre”. Pirandello rămîne întristat de raportul inechivalent, al iubirii răsplătite prin simpatie condescendentă, și e torturat de depresie. Actrița îl ceartă pentru neseriozitate și îl îndeamnă să revină la masa de scris.

Mai mult decît o pasiune din dragoste, cu năvalnice instincte sexuale dintr-o parte și cochetărie divagantă din cealaltă, mesajele acoperă o radiografie minuțioasă a vieții culturale italiene din ultimul deceniu de existență a dramaturgului. Sute de personaje mărunte, dispărute între timp din orice galantar de profil, sînt răsfirate cu meschinăria, duplicitatea sau ticăloșia lor. Faconda polemică a lui Pirandello e încîntătoare. Relația erotică, în lipsa unei eventuale concretizări, alunecă treptat apoi spre raportul magistru-discipol, în care artistul cu experiență venerabilă își asumă obligația de-a modela profilul etic și artistic al tinerei femei. “Să fii, întîi de toate, fără umbră de îngrijorare și să nu te abați niciodată, măcar un pas, de la Tine însăți. Să crezi, Marta, că acesta este momentul victoriei Tale; dar cu condiția să rămîi ceea ce ești. Ai învins fiindcă ai fost așa! Să nu te îndepărtezi așadar de Tine însăți, să nu te apleci după sfaturi mediocre și meschine, să nu cobori la compromisuri cu nimeni, să nu ceri nimic, să nu încerci să-i faci nimănui pe plac: mergi înainte demnă și sigură pe calea Ta, care este doar a Ta și nu poate fi a altora; nu lua exemple de la altele, fiindcă trebuie să înveți – doar tu singură – pentru tine drumul, făcînd totul în felul tău, așa cum trebuie să facă Marta Abba!”

Pirandello cunoaște un amplu succes teatral, cu piesele sale, în numeroase orașe din Germania. Dar apoi, cînd o conspirație a dușmanilor îi acoperă de batjocură o premieră la Berlin, în culmea indignării, artistul decide să plece și de acolo. Se mută la Paris. Scrisorile continuă fără odihnă, zilnic sau chiar de două ori pe zi, și ne oferă o imagine impresionantă a vieții lui spirituale. Își îndeamnă iubita să învețe limba franceză, fiindcă o măreață carieră o va aștepta în capitala culturii europene. Îi înlesnește chiar o scurtă prezență de succes pe scena pariziană. Apoi noul său entuziasm se îndreaptă spre piața americană, unde Pirandello speră să ajungă milionar, prin punerea în scenă a comediilor sale pe Broadway și ecranizarea nuvelelor sale la Hollywood. Muza lui va trebui neapărat să devină vedetă acolo: o sfătuiește să ia lecții de engleză. Dar șederea de trei luni în America, punctată de multe întîlniri de lucru cu magnații din domeniu, este marcată de vorbăria lor dezangajată și prea puține contracte semnate efectiv. Revine în Europa cu noi doze de dezamăgire și scîrbă.

Gloria sa explodează acasă. Devine membru al Academiei Italiei. Este primit de cîteva ori în audiență de Mussolini. Piesele îi sînt interpretate peste tot, în țară și străinătate. Înconjurat de venerația publicului (care îi stîrnește alte gînduri deprimante de sinucidere), cîștigă Premiul Nobel pentru Literatură.

Mesajele din 1936 sînt conspecte fiziologice din anticamera morții. Marta Abba pleacă în America și – după lecțiile minuțioase de artă și comportament, primite de la adoratorul ei – cucerește faima pe Broadway. Luigi Pirandello rămîne acasă la Roma să admire în extaz, cu ochii minții, împlinirea celui mai important proiect al său de viață. Moare fulgerător de pneumonie. Ultima scrisoare de dragoste ajunge în mîinile destinatarei la o săptămînă după dispariția expeditorului.

Lettere a Marta Abba (1925-1936) este volumul care, în 1.400 pagini de corespondență, concentrează esența, de intensă autenticitate și sinceritate, a ultimilor ani de viață ai unui foarte mare scriitor.

Image

(în Steaua, nr. 8/august 2025, p. 40-41)

Scrisori de dragoste

Etichete

, , ,

Luigi Pirandello

în traducerea lui Laszlo Alexandru

Image

(Berlin, 11.04.1929) Să-mi schimb viața. Așa zici Tu? Chiar dacă am ajuns la vîrsta mea; a fost mereu asta, Marta, viața mea: și la douăzeci de ani era asta; ba chiar acum, în sensul în care zici Tu, este mult mai activă. Eu n-am știut niciodată să fac altceva decît să gîndesc lucruri frumoase și înalte; să le scriu mi-a reușit, de multe ori da, uneori nu; în viața practică am fost mereu un nepriceput. N-ar trebui atunci să mă plîng de soarta mea și nici nu mă plîng pentru mine; mă plîng pentru ceilalți care, chiar știind că e așa, se prefac că nu știu și pretind de la mine ceea ce nu pot să le ofer. Din toată munca mea de patruzeci de ani, care a produs mulți, mulți bani, eu n-am nimic; mereu i-au luat ceilalți, le-au fost mereu de folos celorlalți, eu vreau să muncesc mai departe, să tot muncesc, fiindcă știu că nu mă pricep la altceva; nu știu de ce acum ei nu mai vor ca munca mea să producă la fel ca înainte; ar continua eventual să producă pentru ceilalți și nu pentru mine, fiindcă de bani eu nu m-am bucurat niciodată, n-am știut niciodată ce să fac cu ei în folosul meu, mi-au slujit mereu să le fac o bucurie celorlalți; iar singura mea nefericire este că acum nu le mai pot produce o bucurie celorlalți, la fel ca odinioară și chiar mai mult.

*

(Berlin, 28.02.1930) Să vorbim despre tine, draga mea Marta. Să fii, întîi de toate, fără umbră de îngrijorare și să nu te abați niciodată, măcar un pas, de la Tine însăți. Să crezi, Marta, că acesta este momentul victoriei Tale; dar cu condiția să rămîi ceea ce ești. Ai învins fiindcă ai fost așa! Să nu te îndepărtezi așadar de Tine însăți, să nu te apleci după sfaturi mediocre și meschine, să nu cobori la compromisuri cu nimeni, să nu ceri nimic, să nu încerci să-i faci nimănui pe plac: mergi înainte demnă și sigură pe calea Ta, care este doar a Ta și nu poate fi a altora; nu lua exemple de la altele, fiindcă trebuie să înveți – doar tu singură – pentru tine drumul, făcînd totul în felul tău, așa cum trebuie să facă Marta Abba! Vezi că ar fi fost mai bine dacă Tu nu i-ai fi scris lui Simoni scrisoarea aceea! La ce ți-a slujit? N-a venit; și rămîne că Tu i-ai cerut ajutor și sfat. – Nu, nu – nu-i mai cere nimic nimănui – cu toții acum trebuie să vină la Tine; acum că Te-ai impus și ai învins. Nimeni nu așteaptă să meargă și să-i ceară sprijinul altcuiva și respectul altcuiva. Ai învins astfel; continuă să învingi așa!

Îți spun aceste lucruri nu fiindcă Tu ai nevoie de ele; cunosc mîndria Ta și conștiința pe care o ai despre Tine și valoarea Ta; Ți-o spun fiindcă din păcate oamenii la care ții mai mult nu mai sînt în stare s-o priceapă și, fără să vrea, adeseori Te sfătuiesc greșit și Te împing, în pofida ta, la lucruri pe care mai tîrziu trebuie să le regreți.

*

(Berlin, 16.05.1930) Tot străduindu-mă să îndepărtez toate subiectele care Te pot necăji cumva, îmi ia mult timp să-ți scriu; tot sufletul e încordat în revărsarea sentimentelor ce caută un sprijin și un ajutor; și să le stăpînesc, draga mea Marta, Te asigur că nu-i ușor. Nu mai există nimic, nimic pentru mine! În lumea întreagă doar Tu singură mai exiști! Și ești așa departe… Nu mai am patrie, decît pentru nedreptățile pe care le primesc de acolo; nu mai am copii, decît pentru amărăciunile și cheltuielile pe care mi le provoacă. Nu mai am pe nimeni și nimic. Pe Tine, ca să trăiesc în această singurătate; munca mea, ca să fiu plătit așa cum sînt… Ce mai caut eu în viața asta?

*

(Berlin, 19.05.1930) Ce consolare vrei să existe pentru mine, așa de necăjit, izbit și sfîșiat, că peste cîteva secole măreția muncii mele, puterea operei mele, de toți recunoscută în taină și cu dispreț, eliberată de urile vremii, va fi proclamată și va sclipi ca un soare? Eu soarele nu-l voi mai vedea și nu voi mai auzi nimic și voi avea gura plină de țărînă, mai rea decît veninul cu care îmi este umplută azi. Deloc nu mi-ar păsa de toate acestea, dacă aș putea să fiu lîngă Tine, fiindcă singura, adevărata, marea, divina consolare de care am avut parte în viață ești Tu, de care – pentru a-mi face și mai disperată sfîșierea – trebuie să fiu departe, așa cum Tu însăți dorești, într-o singurătate plină de neliniște, care mă ucide, draga mea Marta.

*

(Paris, 27.01.1931) Ieri la “Journal” am fost invitat la o cină, unde era strînsă toată “la Presse latine”, adică ziariștii corespondenți la Paris, de la toate gazetele din lumea latină. Președintele banchetului, directorul de la “Paris midi”, a spus că este impresionat de prezența mea și i-a invitat pe toți să bea “în cinstea celui mai mare autor dramatic, care există azi în Europa și onorează în acest moment cu prezența sa Parisul”, cu toții s-au ridicat în picioare și m-au ovaționat îndelung, interminabil. Eu, cu mîna în buzunar, îmi apăsam cu toată puterea pe inimă scrisoarea Ta, această ultimă scrisoare a Ta, unde Tu îmi spui că “ești mîndră de maestrul Tău”. Ce înseamnă gloria, dacă nu poate fi dăruită cuiva? Eu m-am bucurat atunci doar fiindcă putea să-ți facă plăcere Ție.

Image

*

(Paris, 10.02.1931) Vai, draga mea Marta, pentru a continua să lucrez așa cum lucrez, trebuie neapărat să mă gîndesc că Tu ești mereu aceeași pentru mine. Dacă o clipă apare în fața ochilor mei convingerea că Tu, cu mintea și inima, deja Te-ai desprins, iar eu am devenit unul printre ceilalți, de care Tu ești departe și spre care trimiți uneori un gînd sau un sentiment stins, totul moare în mine, simt cum mi se opresc inima și respirația, orice lumină mi se stinge în creier, iar mîna mi se prăbușește pe hîrtie, țeapănă ca bolovanul. Ajută-mă, ajută-mă, Te implor, dragă Marta, nu mă lăsa, nu mă părăsi, sînt ultimele mele momente: am multă, multă nevoie de Tine, să te simt la fel și aproape, cea de odinioară… Scrie-mi, dă-mi semne de viață, toată existența mea stă în Tine, arta mea ești Tu; fără suflarea Ta moare. Tu o creezi, dar nu știi, Tu cu toată puterea artei Tale, cu tonurile vocii Tale inimitabile, cu sclipirea ochilor Tăi, care găsesc o privire pentru orice pasiune, creezi cu însuflețirea care din mintea Ta, din inima Ta, din toată persoana Ta a venit spre mine, ca eu s-o transform în opera pe care, prin intermediul Tău, o scriu, dar care nu e a mea, ci a Ta: creația Ta. Continuă pînă la capăt să mă ajuți, draga mea Marta, să nu mă părăsești; gîndește-te că nu doar eu aș muri, ci și opera Ta. Nu e posibil ca Tu să nu fii, ca singură și adevărată autoare, în tot ce mai fac. Eu sînt doar mîna, Cea care în mine dictează ești Tu; în lipsa Ta, mîna împietrește.

*

(Stockholm, 12.12.1934) Sînt de-a dreptul devastat de toate aceste celebrări. Dar deja, cu voia Domnului, ce-a fost mai greu a trecut. Am primit Premiul Nobel din mîinile Regelui, în ședință solemnă, care într-adevăr este de o grandoare impresionantă, cu toată Curtea și mulțimea de invitați, în toată strălucirea decorațiilor, Academicieni, Miniștri Generali și, pe scenă, candidații cu protectorii lor. Mai bine Îți voi povesti personal și Îți voi arăta diploma minunată și medalia cea mare de aur. După această ceremonie se merge la banchet, în magnificul Palat Municipal: banchet de cel puțin 500 de oameni, prezidat de Principii Regali. Aici a trebuit să-mi țin discursul și am fost obligat să-l țin în franceză, la sugestia Ministrului nostru, fiind inadmisibil ca un traducător să mă transpună din italiană. M-am descurcat bine. Toată ziua de ieri am petrecut-o în vizite de mulțumiri și Îți poți închipui cum și cît m-au epuizat. Aseară, cină la Curte, cu Regele și toți Principii Regali. Regele a fost cu mine de o amabilitate fără seamăn; iar unul dintre principi, Prințul Wilhelm, al doilea fiu al Regelui, s-a întreținut cu mine toată seara. Diseară cină la Legație în onoarea mea; mîine reprezentație de gală cu “Plăcerea cinstei” la Teatrul Național. Cea mai mare actriță suedeză, Ture Teje, va interpreta “Regăsire” într-un turneu prin toate țările scandinave; la Radio s-a transmis “Să-i îmbrăcăm pe cei goi”. A fost de asemeni, în prima seară, la sosirea mea, o cină oferită în onoarea mea de federația presei străine din Stockholm. Cînd mă gîndesc că, îndată ce se vor sfîrși aceste sărbătoriri suedeze, vor începe cele de la Praga, îmi vin efectiv fiori pe spate. Abia aștept, draga mea Marta, să mă întorc la Roma și să mă odihnesc un pic, măcar pînă la 10 ianuarie. Va trebui să mă duc la Paris pentru punerea în scenă a piesei “Astă seară se improvizează”, la “Mathurins”. Speram să le lipesc pe toate într-un singur drum: de la Praga la Paris; dar Pitoeff, înainte să plec, mi-a atras atenția că nu va putea să termine treaba pînă pe 22 sau 23 decembrie, avînd în vedere dificultățile artistice.

*

(Roma, 13.04.1936) Eu Îți vorbesc de parcă, după plecarea Ta în America, n-ar trebui să simt că mor. Îmi va fi de sprijin, dragă Marta, neliniștea cu care voi aștepta succesul Tău acolo! Și cînd Te voi ști victorioasă și fericită, voi putea într-adevăr să-mi închid ochii pe vecie, fără să mai am nimic de așteptat pentru mine aici.

(în Steaua, nr. 8/august 2025, p. 42-43)

Iorga și Italia

Etichete

, , , ,

Image

Dacă historia magistra vitae, viața istoricilor cu atît mai multe ne învață! A înțeles asta Georgiana Țăranu, care și-a propus, după cîțiva ani de studii și cercetări, să ne descrie traseul celui mai de seamă istoric român: Nicolae Iorga și seducția fascismului italian (Buc., Ed. Humanitas, 2025). Din țesătura multicoloră a personalității titanice e selectat firul roșu al legăturilor sale cu Mussolini.

Metoda de lucru a autoarei este simplă și urmărită cu tenacitate. Ea ne înfățișează pe scurt, într-un limbaj accesibil, un eveniment al momentului interbelic, cu implicațiile sale colaterale și de profunzime. Apoi ne descrie reacția lumii politice de atunci și poziția lui Iorga, în calitate de proeminent actor public, raționamentele care l-au determinat, explicațiile pe care le-a oferit. După aceea ni se prezintă o sinteză a “criticii”, cu punctele de vedere și rezervele sau adeziunile formulate de cercetătorii ce s-au ocupat de personalitatea lui Nicolae Iorga. Odată parcurs respectivul “calup” științific, se trece, în ordine cronologică, la înfățișarea următorului eveniment și la derivațiile sale. Ținînd seama de acest modus operandi, se înțelege caracterul echilibrat și deplin convingător al întregii cărți. Imaginea protagonistului este plasată în parametrii întîmplărilor publice, ai resorturilor intelectuale ale reacțiilor sale, ai adeziunilor sau obiecțiilor spectatorilor și ai ansamblului istoric rezultat.

Ambițiosul Nicolae Iorga venea, la sfîrșitul Primului Război Mondial, pe valul militantismului autohton, antisemit și intransigent, după alianța cu extremistul A.C. Cuza, către o etapă de ușoară domolire a stridențelor, de căutare a centrului politic, instituțional, pentru a putea ocupa anumite demnități administrative, la care performanțele sale profesionale de excepție îl îndreptățeau. Această personalitate volitivă, agresivă, adeseori abuzivă cu cei din jur, își făcea drum într-un context internațional frămîntat. Scena era disputată de două grupări politice europene, în funcție de soluțiile teritoriale găsite pe baza “autodeterminării” popoarelor: cei “păgubași”, adepți ai revizionismului, cu speranța de a-și recăpăta teritoriile pierdute: Germania, Italia, Ungaria, Bulgaria și cei “privilegiați”, antirevizioniștii care își rotunjiseră frontierele: Franța, Anglia, România cu Mica Antantă. N. Iorga a fost fascinat, el, de doi mari poli culturali europeni, Franța și Italia; și-a îndreptat puterile spre construirea celor două punți de emulație occidentală. În numeroase pelerinaje pentru a organiza conferințe, expoziții, cursuri universitare în cele două țări, pentru a întemeia solide instituții academice – Școala Română din Paris (la Fontenay-aux-Roses), Casa Romena din Veneția – încearcă să instituie, cu anumită naivitate, o concordie culturală între două puteri net despărțite de interesele politice.

Este meritul Georgianei Țăranu că descrie, în cuvinte simple și directe, acest păienjeniș interbelic, precum și poziționarea pe alocuri ingenuă a istoricului român, fascinat și sedus de personalitatea carismatică a lui Mussolini. Nicolae Iorga pariază pe trecutul latin comun, al Italiei și al României, pentru a promova relații privilegiate între cele două țări. El se face totodată că nu observă interesele politice divergente ale momentului, care pe unii îi plasează în tabăra revizioniștilor, iar pe alții în cea a partizanilor tratatelor de pace. Călcarea în picioare a contradicțiilor stă în firea unei personalități vulcanice: Iorga se declară de principiu împotriva dictaturii, dar încurajează fascismul italian. “Astfel a procedat și cînd a intervenit în Parlament, în decembrie 1935, în timpul unui discurs, ca să tranșeze scurt: «dictatura înseamnă două lucruri: sau geniu sau insolență. În Italia este geniu, aiurea este insolență». Acest impuls de a lua cuvîntul oricînd se discuta despre dictatură dezvăluia preocuparea lui Iorga de a arăta că nu o accepta, în principiu. Pe de altă parte, el se plasa și contra sistemului reprezentativ suficient de des încît să i se reproșeze această contradicție: și contra democrației, și contra dictaturii.”

În pofida realităților fasciste italiene, care încurajau tot mai accentuat revizionismul maghiar pe seama cuceririlor teritoriale românești, Iorga își proclamă la tot pasul încîntarea față de Mussolini. “Consultîndu-i corespondența dintre 1922 și 1924, Nagy-Talavera asigura că istoricul era la curent cu violențele fasciste din Italia acelor ani. Era, poate, cel mai bine informat dintre toți intelectualii români italofili despre ce se petrecea în Peninsulă. Deci nu putem susține că n-a știut ce însemna mai exact regimul fascist.” Admirarea trecutului istoric comun și cultul exaltat al personalității politice de excepție (pe care tare i-ar fi plăcut s-o imite) l-au împins pe intelectualul român spre fundătura gîndirii autoritare. “Cedarea strategică în fața fascismului italian și intransigența în fața celui autohton și al altor replici străine îl vor așeza mai tot timpul pe istoric într-o poziție greu de susținut: cu sufletul alături de o agendă ultranaționalistă victorioasă în Italia și cu mintea condamnînd elanurile extremiste din România sau de aiurea. (…) Istoricul a produs astfel un dublu discurs, care a contribuit la discreditarea sistemului democratic și la creșterea simpatiei pentru dictatură. (…) Elogierea fascismului îl va înscrie pe Iorga pe un drum pe care va fi tot mai greu să explice de ce, dacă dictatura fascistă avea rezultate așa bune în Italia, nu ar fi trebuit să se încerce așa ceva și în România.” Politicianul Iorga îl elogiază pe Mussolini, dar îi detestă pe legionarii ce “importă” pe plaiurile mioritice violențele sale. Această contradicție avea să-l coste viața.

Extravaganța propagandistică a fascismului a creat însă și efecte surprinzătoare, de durată. Pe plan național a impulsionat apariția cinematografiei italiene și a celebrului studio de filme Cinecittà. Pe plan internațional a determinat susținerea consistentă pentru studiul limbii, al literaturii și al civilizației italiene, ca instrument fundamental de export al ideologiei. În România, cel puțin, Nicolae Iorga este descoperit de strategii peninsulei, ca pion de sprijin, iar vanitățile lui sînt cultivate cu osîrdie în zona academică și jurnalistică. Tocmai în ziua cînd devine prim-ministru, îi promite ambasadorului italian la București că va crea “un nou statut al limbii italiene în învățămîntul public românesc”. “Din moment ce Italia lui Mussolini dorea să fie un actor politic de prim rang care să rivalizeze cu Franța, Marea Britanie și Germania, era firesc ca și limba italiană să dobîndească același statut cu cele ale competitoarelor sale. În întreaga Europă de sud-est și în Balcani, exista o discrepanță din acest punct de vedere, și la fel și în România: limba net avantajată era franceza, iar germana, engleza și italiana își disputau locurile următoare, în detrimentul celei din urmă. Or fără studierea limbii italiene, nici propaganda culturală în străinătate recomandată prin circulara lui Mussolini din 1925, nici exportul de ideologie fascistă asumat începînd din 1930 nu se puteau realiza.”

Iată că studiul limbii italiene a fost lansat și consolidat ca proiect politic, în România, cu sprijinul direct al lui Nicolae Iorga, pe post de lance a lui Ahile, pentru a răni și a tămădui.

Meritul cel mai important al cărții publicate de Georgiana Țăranu este că deconstruiește, cu numeroase exemple, mitul antifascismului încarnat de Nicolae Iorga. Printr-o judecată à rebours, produsă de asasinarea lui, de-a lungul deceniilor i s-a lipit savantului o imagine falsă. Însă, de fapt, “istoricul împărtășea cu Mussolini aceleași valori pe care le aveau în comun dreapta autoritaristă conservatoare și fascismul: o critică antimodernistă a societății, antiparlamentarismul, ideile de ordine, disciplină, ierarhie, principiul liderului. Ambii gîndeau politica în cheia unui colectivism, care să pună comunitatea și interesele ei deasupra individului”.

Autoarea demonstrează în investigația sa admirabile calități istorice, întemeindu-și ipotezele îndrăznețe, nonconformiste, pe cercetarea unei bibliografii ample și diversificate: dezbateri din presa vremii, adnotări din jurnalele private, instrucțiuni confidențiale din notele diplomatice internaționale (regăsite prin studiu arhivistic), lucrări, studii și articole de specialitate din țară și străinătate. Ea ilustrează virtuți literare incontestabile, prin exprimarea directă, concisă, pe alocuri pigmentată de persiflare, ironie ori sarcasm, în interpretarea vastului material științific. De asemeni dovedește bune calități jurnalistice, de captare și menținere a atenției cititorului prin capitole scurte, punctate de subcapitole limpezi și mutarea “armăturii” științifice în note finale explicative. Nicolae Iorga și seducția fascismului italian este una dintre cele mai importante cărți pe care le-am citit în ultima vreme.

(în Steaua, nr. 7/2025, p. 16-17)

Mărturii despre importanța lui Pirandello

Etichete

, , , ,

Anna Maria Scicolone, ziaristă

Agrigento, Italia

Pirandello: o punte între culturi, învățământ și teatru

Image

Asociația Culturală “Uno, Nessuno e Centomila”, care își ia numele de la o carte a lui Luigi Pirandello, s-a născut dintr-o pasiune profundă pentru literatură, teatru și învățământ. Încă de la întemeierea sa, am avut onoarea s-o conduc în calitate de președinte, susținută de o implicare ce încă dinainte m-a îndemnat să devin coordonatoarea Concursului Internațional “Uno, Nessuno e Centomila”, inspirat de teatrul pirandellian și forța sa inovatoare, care stimulează în fiecare an elevii de pe toate continentele.

De-a lungul anilor, experiența concursului, care se bucură, printre altele, de colaborarea Ministerului Afacerilor Externe și al Cooperării Internaționale, a crescut în mod constant, devenind un punct de referință pentru profesorii pasionați de teatru și literatură. Fiecare ediție reprezintă o prețioasă ocazie de întâlniri, schimburi și experimentări creative, în măsură să contribuie la dialogul noilor generații cu moștenirea vie și palpitantă a lui Pirandello.

Pe parcursul acestei evoluții, am avut norocul să întâlnesc figuri extraordinare, ca profesorul Laszlo Alexandru. Încă de la primele noastre dialoguri, m-a impresionat mereu profunda lui dăruire pentru literatura italiană, cultivată încă din studiile despre Dante Alighieri, și iubirea lui sinceră pentru toată opera pirandelliană. O iubire care l-a îndemnat să înfrunte o provocare impunătoare: traducerea integrală a Nuvelelor pentru un an, făcând accesibilă această capodoperă și în România. Îmi amintesc plină de emoție când am primit în dar primele volume din traducerile sale: un gest de prietenie și stimă care azi, când toată lucrarea este încheiată, mă îndeamnă să exprim un elogiu sincer pentru munca lui extraordinară. O inițiativă uriașă, care a obținut și aprecierile Ministerului Afacerilor Externe italian, recunoscând în ea valoarea culturală și importanța difuzării literaturii noastre în lume.

În afara Concursului, asociația noastră a promovat inițiative colaterale de mare valoare formativă. Cursul de didactică teatrală despre Pirandello, recunoscut de Ministerul Educației italian și adresat doar profesorilor, oferă instrumente didactice inovatoare pentru a interpreta și a pune în scenă la școală textele marelui dramaturg. Colaborarea noastră cu Masterul de Scriere, organizat de Asociația “Strada degli Scrittori” (dedicat unor mari nume ale literaturii italiene ca Andrea Camilleri, Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Leonardo Sciascia și Luigi Pirandello), în plus, a dat naștere unui laborator permanent, în care pratica de creație se împletește cu studiul aprofundat al textelor și explorarea tehnicilor narative. Un master care se bucură de colaborarea științifică din partea Accademia Treccani, l’Alta Formazione del Patrimonio culturale Treccani, printre cele mai prestigioase instituții culturale din Italia.

Gândindu-mă la Prof. Laszlo Alexandru, cred cu hotărâre, așadar, că anumite întâlniri nu sunt niciodată întâmplătoare. Se întâlnesc și se recunosc suflete asemănătoare, culturi și sensibilități ce merg dincolo de paginile scrise, întrucât țin de un sentiment comun, profund și autentic, în măsură să creeze legături destinate să dureze în timp și să dezvolte noi bune-practici pentru progresul unei culturi europene incluzive, plurale și în măsură să se îmbogățească din diferențe, să le transforme într-un patrimoniu inepuizabil de interpretări și teme de meditație și prilej de evoluție.

*

Conf. univ. dr. Otilia Doroteea Borcia

București

Forță intelectuală inepuizabilă

Image

Pe Laszlo Alexandru îl cunosc de când eu aveam vârsta lui de azi, adică de acum douăzeci de ani, când participam în fiecare an, în luna octombrie, la Ziua Limbii Italiene, eveniment sărbătorit în întreaga lume de Institutele culturale ale țării care a dat omenirii cele mai frumoase monumente și opere de artă.

Am făcut atunci schimb de cărți, de gramatică și lexicologie – el scrisese deja două dicționare italian-român și român-italian – și peste ani am reușit să desființăm distanța fizică dintre orașele noastre – București și Cluj-Napoca – scriindu-ne mesaje legate de activitatea noastră de profesori, scriitori și traducători, în cele două limbi ale noastre de suflet, româna și italiana. L-am urmărit și l-am apreciat pentru forța sa inepuizabilă de a scrie și participa la conferințe naționale și internaționale, cu lucrări referitoare la operele unor scriitori italieni pe care le-a și tradus (Giovanni Papini, Dante viu, Umberto Eco, A spune cam același lucru. Experiențe de traducere) și ale altor autori (Romain Gary, Ai toată viața înainte, Raymond Queneau, Sîntem mereu prea buni cu femeile și Zazie în metrou), dar mai ales pentru volumele dedicate analizei textuale a capodoperei poetului Dante Alighieri, Lectura lui Dante – Infernul, Purgatoriul, Paradisul, lucrare filologică de referință, pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România.

Ar fi necesare multe pagini pentru a enumera studiile, eseurile și mai ales traducerile semnate de profesorul Laszlo Alexandru, o prezență vie și activă în mediul școlar (al concursurilor și olimpiadelor de limba italiană, la care a obținut numeroase atestate și premii), care au depășit granițele țării, pentru că de mai mulți ani „Il Professore” participă, împreună cu elevii săi de la Colegiul “George Barițiu” la concursul anual de la Agrigento, unde în afara spectacolelor de teatru, cu opere ale marelui scriitor sicilian, mai nou prezintă și filme!! Și aceasta pentru că a reușit, după o muncă istovitoare, să termine de tradus cele cincisprezece volume ale celebrelor Nuvele pentru un an, publicate la editura Ecou Transilvan.

“Statornic în statornicia sa” (pentru a-l cita pe autorul grec al primei mari Poetici, Aristotel), Laszlo Alexandru a explicat pe coperta a patra a fiecărui volum că ideea centrală a acestei opere fluviu este “de a construi o comedie / tragedie umană, din zeci de frânturi puse alături. Sentimentele omenești cele mai frecvente, iubirea, ura, dorința de avere, teama, zgârcenia, spaima de moarte, maternitatea, neliniștea măritișului, depresia vieții banale, răzbunarea neghioabă sunt transpuse în cele mai diferite decoruri din viața italiană modernă”. Următorul paragraf, pe aceeași copertă a patra, redă succint tematica volumului respectiv. Acest mod de a prezenta cartea, pe care a tradus-o cu mare acuratețe, pentru a nu trăda exactitatea nici a formei, nici a conținutului, conform principiului saussurian, este o adevărată lecție de cum trebuie făcută o lectură adevărată pentru a cunoaște ceea ce cartea respectivă transmite, nu numai din punctul de vedere al narațiunii propriu zise și al redării sentimentelor eroilor, dar și al naturii și obiceiurilor unde aceștia din urmă trăiesc, traducătorul devenind astfel un co-autor, un transmițător al elementelor de cultură și civilizație, de la un popor la altul. Și de această misiune colegul meu, profesorul, scriitorul și traducătorul Laszlo Alexandru s-a achitat cu devotament și măiestrie! Pentru aceasta îi păstrez cu apreciere și afecțiune cărțile dăruite, într-unul din cele mai importante rafturi ale bibiliotecii mele!

*

Salvatore Picone, ziarist

Custodele Casei Memoriale Sciascia, Racalmuto

Pirandello acasă la Sciascia

Exista mereu o fotografie a lui Luigi Pirandello în camerele unde scria Leonardo Sciascia, pe peretele biroului mic din Contrada Noce și pe masa de lucru din casa de la Palermo. Pirandello e mereu prezent și nu doar vizual, ci și în ideea de a scrie și a prezenta “lucrurile” Siciliei și, în general, ale existenței.

Scriitorul din Racalmuto, născut la douăzeci de kilometri de ținutul Caos, unde venise pe lume marele dramaturg agrigentin, a scrutat mereu relativismul adevărului și ambiguitatea identității, pe care le-a descoperit din tinerețe, când locuia în casa din Racalmuto, transformată de mai mulți ani deja într-un muzeu, deschis turiștilor și celor pasionați de cărțile Maestrului de la Regalpetra (numele pe care Sciascia l-a dat satului Racalmuto).

Image

În camera dedicată Sicilienilor iese în evidență o pânză uriașă cu imaginea lui Pirandello. De aici nu lipsesc primele ediții din cărțile sale și traducerile. Printre acestea, operele lui Laszlo Alexandru care, vizitând casa-muzeu, etapă din “Strada degli Scrittori” (așa cum sunt alte locuri povestite în cartea Dalle parti di Leonardo Sciascia: fundația întemeiată de el, școala unde a predat, Circolo Unione, teatrul, grotele Fra Diego, Contrada Noce), a găsit aici două volume, completându-le apoi cu alte donații. Volume ce sunt consultate de studenții care se ocupă atât de Pirandello, cât și de Sciascia. Doi mari scriitori, ce se regăsesc în inima Siciliei sulfului, în casa aceasta unde Leonardo Sciascia a devenit scriitor, crescând în locurile pirandelliene și, cum a spus el însuși, cu traumele pirandelliene.

(În revista de cultură Steaua de la Cluj,

nr. 6/2025, p. 43-44)

De la Dante la Pirandello

Etichete

, , , ,

Dialoguri la Serile Radio Cluj

Image

Dan Moșoiu: Bună seara, doamnelor și domnilor, ascultați Serile Radio Cluj, miercuri, 23 aprilie, sînt Dan Moșoiu și vă invit să rămînem împreună ca de obicei pînă la ora 21. Așa cum v-am anunțat, cum ați putut citi și pe pagina noastră de Facebook, invitatul nostru de astăzi revine la microfonul Serilor Radio Cluj, iată-l din nou prezent pe eseistul, traducătorul, publicistul, polemistul Laszlo Alexandru, profesor de limba italiană la Colegiul Național “George Barițiu” din Cluj. Bună seara, domnule Laszlo!

Laszlo Alexandru: Bună seara!

D.M.: Mă bucur că v-ați făcut timp pentru o nouă întîlnire…

L.A.: E o bucurie să vin aici.

D.M.: Îmi aduc aminte că am vorbit prin telefon, mi se pare, la Serile Radio Cluj, despre acel festival de la Agrigento, unde participați cu elevii, cu filme inspirate din opera lui Pirandello. Ascultătorii noștri nu pot vedea ce aveți dumneavoastră pe birou, aici, în studio, chiar sub microfon, dar vor vedea înregistrarea pe Youtube, cu ajutorul colegei noastre. Sînt cincisprezece volume dintr-o serie pe care ați început-o nu cu multă vreme în urmă, toate apărute în condiții grafice excepționale la Editura Ecou Transilvan. Cincisprezece cărți – seria este încheiată – pe care le-ați tradus dumneavoastră. Și ne vom axa în minutele următoare pe acest proiect cu adevărat grandios. Nu știu dacă au mai fost traduse într-o altă limbă toate aceste nuvele ale lui Pirandello.

Image

L.A.: Da, nici eu nu știu dacă s-au tradus integral în vreo altă limbă.

D.M.: Antologii cu siguranță există, selecții, dar chiar toate volumele, iată-le în limba română, grație traducătorului Laszlo Alexandru. Cum a început această dragoste față de Luigi Pirandello?

L.A.: A fost o întîmplare. Noi am primit la școală un mesaj din partea Ministerului de Externe al Italiei, care ne anunța că se înființează un concurs pentru elevi și ne întreba dacă vrem să participăm. Am mers acolo, la Agrigento, chiar din prima ediție, de la început ne-am conectat la acest fenomen foarte interesant, am ajuns și la Casa Memorială Caos, practic casa natală a lui Pirandello, unde la etaj exista o expoziție de carte, pe niște mese întinse, cu nenumărate ediții de traduceri din opera sa în limbile globului. Dar nu era nici o carte pe românește. Mi s-a părut ciudat, fiindcă eu mai răsfoisem Pirandello în România. M-am întors în țară și, căutînd strict nuvelele, care mă interesau fiindcă erau și obiectul competiției, am văzut o ediție de Alexandru Balaci, din anii ’60, bine tradusă, dar deja învechită, nu se mai găsea nici prin anticariatele de la noi. Erau vreo 42 de nuvele acolo. Mai este o ediție din 1989, a lui Mihai Banciu, iarăși o traducere bună, cu vreo 47 de nuvele. Pe urmă sînt mici ediții de șapte nuvele, zece nuvele, ediții de buzunar, Florin Chirițescu a tradus ceva prin anii ’50, Laura Poantă mai recent. Dar nu era nici una acolo, în Italia. Și mi-am zis să mă apuc și să le traduc eu. Ar putea fi un bun instrument de lucru pentru elevii mei, în anii următori. Așadar m-am pus pe treabă, cătinel cătinel, și de la una la alta, le-am terminat pe toate. Am publicat 15 volume, cu 248 de nuvele. Cum am ajuns eu pînă aici? De cînd eram elev și student, poate că treceam drept un tip mai neobișnuit, să nu zic ciudat, în ochii altora. Nu preluam metodele de lucru ale celor din jurul meu și felul lor de-a fi. La facultate colegii își notau cursurile, după dictarea profesorului, le învățau, treceau examenul și își vedeau de drumul lor. Eu n-am putut să scriu după dictare. Detestam ideea asta de disciplină, poziția de “drepți”. Și la armată am avut dificultăți, și în viața intelectuală. Îmi place să am inițiative, să vin cu ceva nou, să îmi afirm punctul de vedere. De asta eram și probabil mai sînt enervant. Fapt este că nu scriam după dictare la facultate. Trebuind totuși să pregătesc examenele, ce-mi rămînea de făcut? Profesorul expunea la bibliotecă o listă cu zece-cincisprezece-douăzeci de cărți, pe care le-a studiat și din care și-a construit cursul. Ei bine, eu mergeam la bibliotecă și citeam acele douăzeci de cărți! Cînd aveam șase-șapte examene, înmulțiți cu douăzeci ca să vedeți ce studiam eu într-o sesiune. Astfel încît, mergînd la examen, nu spuneam neapărat punctul de vedere al profesorului, din curs, ci explicam și ceea ce depășea spicuirile lui. De multe ori profesorii rămîneau uimiți, de unde le știu eu toate acestea. Mă mai întrebau din bibliografie și constatau că eu chiar am citit-o. M-am obișnuit așa, să fiu “supraturat”, dintr-un nonconformism ciudat înțeles de mine, sau ciudat aplicat, am preferat să lucrez mai mult decît ceilalți. La fel am procedat și după facultate, în activitatea literară. Am scrieri despre ansamblul literaturii române contemporane și un doctorat în acest domeniu, din opera criticului literar Nicolae Manolescu. Am comentarii despre Evul Mediu italian și Dante Alighieri, pînă acum am publicat șase cărți despre el, sînt singurul cu această performanță în cultura română. Dar am traduceri și din literatura franceză, comentate cu elogii la Paris. Romain Gary, Ai toată viața înainte, e un roman senzațional, tipărit la noi în patru ediții succesive, vîndut în peste o sută de mii de exemplare în România (fiindcă în Franța s-a vîndut într-un milion); nici cu Raymond Queneau nu mi-e rușine, Zazie în metrou, de asemeni trei ediții pe românește. Vorbim de traduceri de înaltă performanță profesională. O zic nu fiindcă le-am făcut eu, încerc să mă externalizez și să mă pronunț cu maximă neutralitate posibilă. Dar am tradus și din italiană. Din Dante Alighieri, am transpus toată Divina Comedie, o operă poetică medievală de peste o mie de pagini. Mai există cinci versiuni în cultura română, înainte de mine. Însă eu n-am făcut numai traducerea, am văzut și critica dantescă, de-a lungul timpului, din Evul Mediu pînă în secolul XX. Am făcut o sinteză cu opiniile criticilor prestigioși. Le-am inclus în dreptul fiecărui vers, al fiecărei terține. Astfel că ediția cuprinde poezia dantescă în italiană, traducerea mea fidelă în română, o parafrazare-explicitare a fiecărui pasaj și după aceea citate directe din unul-doi-trei critici mai importanți, ce anume au avut de spus despre acel segment de text. Ca la sport, la alergare, pînă făceau atleții o tură de stadion, eu făceam trei ture, în cultură.

D.M.: Chiar voiam să spun că sînteți omul marilor proiecte. Adică nu v-ați rezumat la o antologie din Pirandello, ci ați tradus toate volumele.

L.A.: Și atunci, venind cu povestea la Pirandello, am văzut că sînt două antologii mai groscioare, în limba română, cu cîte patruzeci și ceva de nuvele, iar altele mai subțirele, mi-am zis: lasă că traduc eu tot! Așa că am făcut cincisprezece volume!

D.M.: V-ați hotărît de la început, cînd v-ați apucat de primul volum?

L.A.: Da. M-am hotărît cînd m-am întors din Sicilia și am constatat că există o cunoaștere foarte parțială a lui Pirandello în limba română. Mi-am zis: ok, fac eu tot.

D.M.: E mai cunoscut în limba română ca dramaturg.

Image

L.A.: Așa este. Și pe plan internațional. El a primit Premiul Nobel pentru revoluționarea artei teatrale mondiale. Este, după Carlo Goldoni, cel mai important dramaturg din cultura italiană. Asta a fost marea lui pasiune. Și-a construit chiar o trupă teatrală privată, înspre finalul vieții. Ca o paranteză, era îndrăgostit de o tînără și grațioasă actriță, Marta Abba, s-a simțit obligat să-i încurajeze cariera profesională. De asta s-a dus și la Hollywood, încercînd s-o implice acolo și s-o protejeze, în unele roluri din noua cinematografie americană, care tocmai se năștea. Așadar următoarea lui pasiune, după teatru, a fost cinematografia. A trecut un pic prin toate: prin proza scurtă, pe care a scris-o de-a lungul întregii sale vieți (cred că o făcea pentru bani, fiindcă are cantitativ o anumită recurență în nuvelele lui, multe au cam același număr de pagini și am intuit că avea un contract ferm cu ziarele).

D.M.: Așa făcea și Cehov în Rusia.

L.A.: N-am comparat care dintre ei este cel mai prolific autor de proză scurtă din literatura universală, dacă este Pirandello sau dacă este Cehov.

D.M.: Dar cum a conceput Pirandello aceste Nuvele pentru un an și de ce le-a numit așa?

L.A.: Sfidarea lui, marele proiect era să scrie cîte o nuvelă care să fie citită în fiecare zi a anului. Deci 365 de nuvele. Pe vremea aceea nu exista televiziune, nu exista internet…

D.M.: Nici măcar radioul…

L.A.: Era teatrul, dar se afla în centrele urbane și era un eveniment monden, social. Lipsea o formă de cultură spontană, la nivelul maselor, în afara cititului. Și atunci, decît să citească publicul un roman de capă și spadă, mai bine să i se ofere un șir de nuvele cu profunzime psihologică, răsturnări de situație, care să reflecte, în primul rînd, viața extrem de dură a oamenilor din sudul Italiei. O primă etapă din cariera lui Pirandello e îndatorată verismului. El venea pe urmele lui Giovanni Verga, fiind unul dintre cei mai notabili reprezentanți ai literaturii Sudului. Iar această zonă cunoaște o mare discrepanță economică față de restul peninsulei. De acolo și un alt stil de viață, un alt mod de a face lucrurile, o altă mentalitate, poate mai “lasă-mă să te las”, mai lejeră – de asemeni și duplicitară! Dar totul era modelat de sărăcie. Și atunci prima direcție mai importantă din scrisul lui Pirandello a fost aceasta, a literaturii veriste: greutățile teribile ale condițiilor economice limită. Pe urmă însă un scriitor nu “stă în aer”, nu poate să plutească. El este – orice s-ar spune – rezultatul biografiei sale, al decepțiilor, al tragediilor prin care trece și pe care, apoi, le pune pe hîrtie. Le dă carne din carnea sa. Pirandello provenea dintr-o familie de proprietari de mine de sulf, destul de bogați, care și-au permis să-l trimită la facultate la Roma, iar de acolo la Bonn, în Germania, așadar să-l țină la școală, tot ei l-au ajutat apoi să se însoare cu fiica unui asociat al tatălui său, o tînără la care el ținea foarte mult, Maria Antonietta Portulano, cu care a avut trei copii. Pe cînd toate îi mergeau bine, sulful și-a pierdut însă valoarea și a survenit de asemeni o inundație devastatoare în mină. Firmele din zonă au dat faliment. El a văzut ce înseamnă să cazi din bunăstarea și vaza socială la un nivel de supraviețuire. A trebuit să se reinventeze. Această situație economică teribilă s-a reflectat într-o boală psihică teribilă a soției sale. S-a declanșat prin scene intrigante de gelozie, deși el era un om liniștit, familist convins, cu copii. Mergea la catedră, lucra ca profesor și a trebuit să-și dea demisia, pentru că îl pîndea soția în fața școlii să vadă cu ce elevă iese la sfîrșitul programului.

D.M.: Era un caz patologic.

L.A.: Da. Soția lui a trecut la scene de violență verbală și fizică, asupra copiilor și asupra lui însuși. Astfel încît totul s-a transformat într-un coșmar și, de acolo, într-un infern. Să nu uităm că era femeia pe care a iubit-o enorm și în care și-a investit existența, cu care și-a făcut familia. Pînă la urmă, avînd și acordul copiilor, a fost obligat s-o închidă într-un ospiciu. Dar asta a atras cu sine enorme tulburări sufletești și mustrări de conștiință, fiindcă era de o mare sensibilitate. Dar efectiv nu vedea cum să iasă din acest impas teribil, și economic, și familial, și profesional, și de conștiință, și medical, și financiar. A trecut, pentru a înțelege lucrurile, să-l citească pe Freud și literatura medicală de specialitate. Iată că, după latura de neorealism literar, preluată din literatura siciliană tipică, a ieșit la iveală tema aceasta a adîncimilor psihice insondabile ale ființei umane, de o șocantă imprevizibilitate. Și, dacă ținem seama că Pirandello este și un dramaturg pasionat, nu ne va mira că a adaptat instrumentele ce-i stăteau la îndemînă, loviturile de teatru, finalurile ironice la nuvele tragice sau invers. A făcut totul ca pe un work in progress, în care a investit ansamblul acestor lucruri: criza sărăciei sociale, frămîntarea liminară a bolii psihice, de nevindecat, conștiința scrutătoare și extrem de sfredelitoare față de propriile fapte. Acestea, prin urmare, erau liniile majore, de forță, care au fost transpuse în realitatea siciliană. Iar acolo a zugrăvit toate categoriile sociale, de la țărani, la meșteșugari, la intelectuali, aceștia fiind învățătoare, profesori, judecători, preoți (ah, părerile lui batjocoritoare la adresa clerului). Realitatea era ceea ce îi apărea în fața ochilor. Iar obsesiile erau pe aceste niveluri diferite. De aici avem o foarte mare varietate și un caracter extraordinar de surprinzător al nuvelelor. Ele sînt aproape totdeauna de neghicit cum evoluează. Este și jocul dramaturgului – pentru că Pirandello este și ludic, cum să nu – care își adaptează “armamentul” la proza scurtă.

D.M.: O adevărată pledoarie pentru Luigi Pirandello, pentru Nuvelele pentru un an. Au fost publicate de-a lungul timpului, sau le-a terminat la începutul secolului XX?

Image

L.A.: Și asta e o situație interesantă. Le-a publicat, inițial, îndată ce le scria. Le trimitea la presă. Apăreau prin ziare, în seriale foileton de la Roma. Pe urmă el s-a și mutat în capitală. Erau o sursă constantă de venit pentru autor. Ulterior a avut această propunere să-și adune nuvelele în volume. Dar el nu obișnuia să păstreze manuscrisele. După ce erau publicate, rămînea doar cu paginile de ziar. Atunci efectiv lucra pe coloanele tipărite, scria printre rînduri, ștergea, efectua adăugiri de replici, schimba nume de personaje, titluri de nuvele. Făcea modificări foarte substanțiale. A început să publice în volum seria de Nuvele pentru un an. Le-a zis așa fiindcă avea deja scrise vreo 170, aproape jumătate de an pentru lectura zilnică. Pe vremea aceea avea cam 40 de ani și era convins că, dacă pînă la vîrsta aceea a reușit să redacteze atîtea nuvele, va fi în măsură să le completeze în perioada următoare pînă la 365. În perfectă bună credință, le-a zis Nuvele pentru un an, a trecut să publice variantele amplu corectate, în volume succesive. Numai că după aceea a trecut la teatru, a apărut pasiunea pentru Marta Abba. Acolo de asemeni a revoluționat arta teatrală, prin ruperea distanței dintre public și scenă, actorii care urcă din rîndurile publicului spre luminile rampei, viața însăși care devine o scenă de teatru, noi toți, care avem măștile pe figură și este imposibil să cunoaștem în sfîrșit un om adevărat, lipsit de prefăcătorie, pentru că toată lumea se ascunde sub mai multe straturi de ipocrizie, dublarea și triplarea personalității, acestea sînt temele lui fundamentale, avînd chiar o consistentă adîncime filosofică. Trebuie să-i înțelegem scrisul fără a uita situația sa biografică, el sperînd mereu că își va relansa viața personală, ceea ce nu s-a realizat, pentru că era o mare diferență de vîrstă între el și tînăra actriță. Dar așa putem înțelege și noua sa pasiune pentru cinematografie, a încercat să-și facă drum către Hollywood, să-și vadă ecranizate piesele, s-a dus chiar el acolo să le dea indicații de scenă și de filmare. Iar apoi s-a întors și, cînd a murit, în 1936, era tot pe baricade, era la Cinecittà și conducea filmările pentru adaptarea romanului său Răposatul Mattia Pascal. Din ce s-a scris ulterior, era toamnă și frig pe platourile cinematografice, Pirandello a răcit, a făcut o pneumonie, s-a dus acasă și în cîteva zile s-a prăpădit. Așadar el a murit ca regizor de film, după ce a fost printre cei mai mari dramaturgi, printre cei mai prolifici autori de proză scurtă, din istoria literaturii universale.

D.M.: A murit relativ tînăr.

L.A.: A trăit între 1867 și 1936. Deci la 69 de ani. Avea o vîrstă.

D.M.: Cum ați caracteriza stilul lui Pirandello, dincolo de ceea ce ne-ați spus, cum ați reușit să-l transpuneți, să-l “transcrieți” în limba română?

L.A.: Dificultatea în traducere – ca să vorbesc din acest punct de vedere acum – a constat mai ales în faptul că Pirandello, așa cum se ascunde după măștile personajelor, după duplicitățile oamenilor pe care-i zugrăvește, el însuși își pune mai multe straturi de măști ca autor, ca narator. Simulează seriozitatea, cînd de fapt este sarcastic. Sau riști să iei în glumă unele pasaje, unde el scrîșnește din dinți și mai degrabă e la un pas de a plînge.

D.M.: Deci îi întinde capcane cititorului și, evident, traducătorului.

L.A.: Exact. Să fac o comparație nepotrivită. Pe rețelele sociale, cînd zic “fir-ar să fie!” și după aceea adaug o față rîzătoare, celălalt înțelege imediat că eu de fapt nu sînt supărat pe el, ci am zis-o din glumă. Acolo se poate. Dar în literatură nu ai așa ceva, o față zîmbitoare de adăugat după anumite fraze. Iar atunci cînd naratorul strigă “fir-ar să fie!”, dar de fapt o spune în glumă, tu trebuie, ca traducător, să faci să transpară și pentru cititorul dintr-o altă limbă această duplicitate a tonalității și a intențiilor autorului. Aici era dificultatea și cred că aici a fost uneori greșit înțeles Pirandello. Cei care l-au parcurs în grabă riscau să-l ia în serios, atunci cînd el glumea, și invers.

D.M.: Cîteva cuvinte și despre aceste minunate coperte, pe care le vedem la fiecare dintre cele cincisprezece volume. Fiecare are chipul lui Pirandello, sigur, din etape diferite ale vieții. 

L.A.: Eu sînt profund recunoscător directoarei editurii, Nadia Fărcaș, sînt colaboratorul ei de lung parcurs, ne cunoaștem de cînd lucra la Editura Dacia, din anii ’90, unde eu am debutat editorial, iar ea era o tînără redactoare. Pe urmă s-a desprins de acolo, și-a făcut propria editură, unde am lansat o serie cu acordul ei, Colecția de Italiană, unde am publicat aceste cincisprezece volume, dar și altele, o gramatică practică, o antologie școlară a literaturii pe italienește, eseuri dantești, dialogurile mele despre Dante Alighieri cu Ovidiu Pecican etc. Nadia Fărcaș este un om de nădejde și un intelectual de primă mărime al Clujului, în plan editorial, cu care colaborez de peste treizeci de ani. Are șansa de a lucra cu o artistă, Eva Precub, care este grafician, se ocupă și de tehnoredactare, mi-a ghicit imediat intențiile la toate cărțile pe care mi le-a pregătit pentru tipar, am și zis că cele mai frumoase coperte ea mi le-a făcut, pe calculator. A fost inițiativa sa, dacă tot urma să apară o serie de cincisprezece volume, să stabilim o evoluție cronologică la nivel plastic. Și atunci primele cărți includ imaginea lui Pirandello tînăr, cînd era student la Roma sau, ulterior, la Bonn, venim ulterior la chipul lui Pirandello proaspăt căsătorit, întors în Sicilia, apoi proprietarul de mină care dă faliment, cu o ușoară angoasă în priviri, apoi scriitorul clasicizat, care deja și-a conștientizat drumul în viață, și-a acceptat soarta. Deci toate aceste coperte, văzute în succesiune, dau prin aspectul lor exterior un fir al vieții autorului.

D.M.: Cît de prizat, de citit, de prezent în viața literară de azi a Italiei este Pirandello?

L.A.: În Sicilia și mai ales în zona Agrigento, se succedă competițiile școlare (chiar internaționale), manifestările, conferințele științifice, volumele publicate despre Pirandello, cîte două-trei în fiecare an, simpozioanele profesionale, cu aceeași frecvență, cu diverși specialiști, un public de cercetători din numeroase părți ale Italiei și din străinătate. Ei au acest cult pentru Pirandello, fiindcă este de-al locului și imaginea scriitorului este cultivată cu dăruire. Dar mai există o casă memorială, acolo unde el a trăit, la Roma, care de asemeni este bine întreținută, cuprinde numeroase ediții din opera scriitorului și organizează simpozioane și serate de comunicări științifice. Știu asta din imagini de pe internet, încă n-am ajuns personal pînă acolo. Edițiile din opera lui sînt reluate permanent. Anul trecut am avut o ieșire violentă, o stroncatura cum zic italienii, o “înjurătură” literară, împotriva unui universitar care i-a reeditat nuvelele, dar le-a luat pe cele din presă, s-a pretat la niște lucruri absolut inimaginabile, a făcut abstracție de faptul că Pirandello s-a dezis de primele redactări și că a impus, prin propria voință, explicită, că aceea, din seria de volume, este forma finală, pe care el și-o asumă. Ei bine, acest editor, Lucio Lugnani, le-a șters dintr-o trăsătură de condei și a mai inventat încă vreo două-trei sute de nuvele, pe lîngă astea care erau oricum destule, ca să arate cît este el de ingenios în cercetare (pe lîngă alte lucruri, pe care le-am descris în polemica mea). Așadar Pirandello este chiar abuzat în zilele noastre. Este pus sub semnul întrebării. El are, oricum, și zone întunecate. Să nu uităm că Pirandello a fost membru al Partidului Național Fascist, a fost susținut de Mussolini pentru a ajunge în Academia Italiei și pentru a primi Premiul Nobel. S-o spunem pe aia dreaptă. Deci are și zone umbrite ale propriei biografii.

D.M.: A fost militant fascist?

L.A.: El s-a înscris și a beneficiat, dar n-a militat în rîndurile propagandei. Avea o relație personală cu Mussolini. Era un joc, și acolo, duplicitar, cu măști. S-a lăsat propulsat, dar n-a activat cu fervoare. Și uneori i-a cam dezamăgit pe fasciști. Mă gîndesc aici la austeritatea extremă a funeraliilor pe care și le-a prevăzut și prin care a dat o palmă postumă propagandei vremii (după cum au notat unii cunoscători). Dar, chiar dacă există această latură discutabilă, pe de altă parte există imensul ghețar de sub nivelul apei, cu tot talentul lui uriaș, nemaipomenit, din ansamblul culturii italiene, și care îl ține plutind fără nici un fel de eforturi.

D.M.: Este actual Pirandello?

L.A.: Este foarte actual atunci cînd lumea își pune întrebări despre sinceritate, despre duplicitate, despre “cine sînt eu cu adevărat?”, sau “cine ești tu de fapt?”, mai ales dacă e vorba despre persoana cea mai dragă de lîngă mine și am o decepție existențială cruntă. În toate aceste situații și multe altele, Pirandello reapare la suprafață, să ne semnaleze că ființa umană este foarte schimbătoare, relativă și subiectivă. Și nu putem jura pe nimic. Toate sînt în trecere și modificare. Și noi odată cu ele. Trebuie să urmăm mersul vieții și să ne bucurăm de ea, așa cum este, jucăușă, duplicitară și, de multe ori, cu ticăloșii. Pentru că Pirandello nu se ferește să descrie mari nemernicii ale personajelor, mari tragedii petrecute în viața fictivă.

D.M.: Este, cu alte cuvinte, de citit. Mai ales în cele cincisprezece volume de Nuvele pentru un an, apărute la Editura Ecou Transilvan, rezultat al efortului traducătorului Laszlo Alexandru, un efort întins pe opt ani. Vă mulțumesc mult. Vă felicit pentru acest proiect major, alături de cel pe care i l-ați dedicat lui Dante Alighieri, și să sperăm că ne vom reauzi curînd la Serile Radio Cluj, cu alte și alte performanțe intelectuale.

L.A.: Speriamo bene!

D.M.: Doamnelor și domnilor, a fost scriitorul, traducătorul, eseistul, criticul și istoricul literar Laszlo Alexandru, profesor de limba italiană la Colegiul Național “George Barițiu” din Cluj. Sunt Dan Moșoiu, vă mulțumesc pentru atenție, la bună reauzire!

(Pasaje ample s-au publicat în revista de cultură Steaua 

de la Cluj, nr. 6/2025, p. 40-42)

Să învățăm speranța

Etichete

, , ,

Image

Cărțile își au soarta lor. Și oamenii. Cînd Papa Francisc și-a scris, timp de cîțiva ani, autobiografia, s-a gîndit că va fi publicată după moartea sa. Avea toate motivele. Papii elaborează edicte, decrete, bule și enciclice, nu mărturisiri sincere și sensibile despre existența proprie. Dar apoi cartea a fost gata și autorul s-a răzgîndit. I-a dat drumul la tipar, în numeroase limbi străine, la nivel planetar (Speră, traducere română de Emanuela Stoleriu, Ed. Polirom, 2025). În timp ce publicul s-a năpustit să-l cunoască mai bine, din destăinuirile revărsate urbi et orbi, autorul s-a îmbolnăvit grav de pneumonie și a luptat, mai bine de o lună, pentru supraviețuire. Lumea începuse deja să se resemneze și aștepta anunțul fatal. Însă printr-un miracol pacientul și-a revenit, și-a reluat oficiul papal, a salutat și a încurajat mulțimea de credincioși din Piața Sfîntul Petru, în duminica de Paști. Iar apoi lovitura de trăznet: în dimineața următoare se stingea subit, din pricina altor afecțiuni fatale decît cele care tocmai îl amenințaseră. Destinul s-a răsucit din nou. Redactate cu gîndul la o etapă postumă, scrierile autobiografice ale lui Jorge Mario Bergoglio încep cu adevărat să fie cunoscute doar după moartea lui.

Tot traseul i-a fost modelat de asemenea răsturnări uimitoare. Bunicii lui, emigranți din Italia în Argentina după Primul Război Mondial, dacă ar fi ajuns la timp pe vasul Mafalda, unde cumpăraseră bilete, ar fi murit în naufragiul devastator. Dar nu s-a întîmplat așa. Dacă studiile de filosofie nu l-ar fi reorientat pe adolescentul Jorge spre științele exacte și dacă primele activități într-un laborator chimic nu l-ar fi împins spre chemarea neașteptată a revelației religioase, toate ar fi decurs altfel. Și nimeni nu se aștepta ca acest preot, pasionat de fotbal și relația cu oamenii nevoiași, să urce pe rînd toate treptele ierarhiei ecleziastice, fiind ales în locul demisionarului Papă Benedict al XVI-lea.

Cartea cu valoare testamentară evocă amplu și plin de tandrețe lumea bunicilor și a părinților săi, oameni simpli, dedicați celor din jur. Include fotografii și amintiri de familie, create încă dinainte de nașterea lui, ca semn că avem un traseu mai presus de gîndurile și opțiunile noastre ca indivizi. Iar învățăturile sînt exprimate direct și se referă la valori eterne: trebuie să construim punți, nu să ridicăm ziduri; “emigrația și războiul sînt fețele aceleiași monede” (p. 22); imperativul ajutorării celor săraci este inclus în Cuvîntul Domnului. Constatarea realităților primejdioase determină reflecția asupra cauzelor ce trebuie remediate: “Trăim vremuri în care sentimente ce multora le păreau depășite reînvie și se răspîndesc: suspiciunea, frica, disprețul, chiar ura față de persoane sau grupuri considerate diferite din cauza apartenenței lor etnice, naționale ori religioase. Sînt sentimente periculoase și josnice, care inspiră acte de intoleranță, discriminare, violență și negare a demnității oamenilor și a drepturilor lor fundamentale” (p. 48-49). Soluția ce ar trebui aplicată de ființele omenești – nici măcar pe plan religios, ci al simplei atitudini cotidiene – este generalizarea a trei formule esențiale: “mulțumesc”, “te rog”, “îmi pare rău” (p. 58).

Lecțiile de viață, pe care Papa Francisc ni le-a lăsat (înțelegem acum) cu limbă de moarte, ocupă avanscena mesajului. În paralel ni se prezintă succint traseul său biografic, cu zburdălniciile din copilărie, nașterea și moartea fraților, pasiunea pentru fotbal, afecțiunea pentru muzica clasică și tangou, viața de student la internat și de seminarist, noviciatul la iezuiți. Simpatiile lui politice rămîn neschimbate: mereu de partea oropsiților. “Dacă rămînem surzi la strigătul celor săraci, ne plasăm în afara voinței Tatălui și a planului său” (p. 198).

Sînt spectaculoase și constituie o premieră absolută detaliile privind desfășurarea Conclavului care l-a ales pe tronul papal. Venise din Argentina cu biletul de întoarcere gata cumpărat. Primele tururi de scrutin au avut o valoare mai curînd exploratoare, “de curtoazie”. Apoi au apărut mici insinuări individuale, din partea unor cardinali. A fost invitat, la cantină, să stea la masa cardinalilor europeni, care îl supun unui tir de întrebări foarte precise, o examinare amănunțită privind convingerile personale și valorile de principiu – pe cînd faptele sale și activitățile din amvon erau oricum de domeniu public. “La numărătoare, unul dintre responsabilii de scrutin a început, ca de obicei, să citească numele, rostindu-l pe fiecare cu voce tare. Pentru a urmări rezultatul votului, ți se dă o foaie cu numele tuturor cardinalilor pe care să notezi cifrele, document ce trebuie predat la final. Indiferent dacă este alb sau scris, e ars, iar fumul provine de la focul făcut cu aceste foi și cu buletinele de vot. Dar eu nu l-am completat niciodată, nici la conclavul precedent. Îmi recitam rozariul, liniștit. E și plictisitor să urmărești scrutinul, sună ca un cînt gregorian, dar cu mult mai puțină armonie. Am început să aud Bergoglio, Bergoglio, Bergoglio, Bergoglio… Cardinalul Cláudio Hummes, din Brazilia, prefect emerit al Congregației pentru Cler, care stătea în stînga mea, m-a bătut pe umăr: «Nu-ți face griji, așa lucrează Duhul Sfînt». Am ajuns la 69 de voturi, cred, și am înțeles. (…) Cînd numele meu a fost pronunțat pentru a șaptezeci și șaptea oară, au început aplauzele, în timp ce citirea voturilor continua. Nu știu exact cîte au fost în final, nu mai ascultam, zgomotul acoperea vocea responsabilului de scrutin. Dar în acel moment, în timp ce cardinalii încă aplaudau și scrutinul continua, cardinalul Hummes, care studiase la seminarul franciscan din Taquari, în Rio Grande do Sul, s-a ridicat și a venit să mă îmbrățișeze: «Să nu-i uiți pe săraci», mi-a spus. / Propoziția aceea m-a marcat, am simțit-o în carnea mea. Atunci a apărut numele Francisc. / Nu mi-am imaginat nici o clipă că rezultatul acelui conclav mă va viza în mod direct, cu atît mai puțin mă gîndisem la un nume ca pontif” (p. 212-213).

Dacă asemenea detalii din spatele porților ferecate, relatate la persoana întîi, cu multă naturalețe, reprezintă partea șocantă a cărții, aspecte ulterioare au fost consemnate cu precizie în filmul regizat de Fernando Meirelles, Cei doi papi (2019), unde rolul lui Francisc a fost genial interpretat de Jonathan Pryce. “Apoi m-am dus la sacristie, numită «camera lacrimilor», pentru primirea veșmintelor. Aveam pe deget inelul de cardinal și l-am dat jos, dar aveam inelul de hirotonire episcopală în buzunar, așa că l-am pus pe acela. Au vrut să-mi dea altul; nu, nu, îl păstrez pe acesta, mulțumesc. Mi-au oferit o cruce frumoasă, de aur, iar eu am spus: o am pe cea de alpaca de la hirotonirea mea episcopală, o port de douăzeci de ani. Nici pentru Consistoriul din 2001, de altfel, nu am vrut un veșmînt nou: exista cel al predecesorului meu, cardinalul Quarracino, care era foarte bun – cîteva ajustări ici-colo și era perfect. Pantofii roșii? Nu, ai mei sînt ortopedici. Am un pic de platfus. / Dar nu a fost nimic pregătit dinainte. A fost pur și simplu ceea ce am simțit, spontan. Așa cum nu am vrut nici mozzetta, capa de catifea, nici veșmîntul de in brodat… Nu erau pentru mine. Două zile mai tîrziu mi-au spus că ar trebui să-mi schimb pantalonii, să fie albi. M-au făcut să rîd. Le-am spus: nu-mi place să fiu vînzător de înghețată. Și i-am păstrat pe ai mei” (p. 214).

Gesturile de smerenie și modestie, care-i reflectă adevărata natură, continuă spre uimirea celor din jur. “Întorcîndu-mă de la balcon după binecuvîntare, în acea seară de 13 martie, am coborît cu toți cardinalii, iar jos mă aștepta o limuzină cu toate luminile aprinse. Am spus liniștit: nu, nu, eu merg cu cardinalii. Am luat cu toții autobuzul și ne-am întors la Santa Marta. Nu am mai văzut niciodată limuzina aceea” (p. 216). Tot astfel refuză să locuiască în luxoasele apartamente papale, preferînd o modestă cameră de oaspeți de la internat și mîncînd la autoservirea cu tavă de la cantină, alături de toți ceilalți.

Alte detalii îi consemnează preocupările fundamentale, de-a lungul pontificatului: deschiderea tolerantă a Bisericii spre păcătoși, acceptarea transsexualilor și a homosexualilor, implicarea împotriva “favoritismelor și a manevrelor” din cadrul Curiei, includerea femeilor în administrație, angajamentul în lupta ecologică, militantismul internațional în favoarea păcii și a opririi conflictelor armate. A pus accentul pe guvernarea de tip democratic, prin consultări prealabile și obținerea consensului. “Deciziile cele mai dificile, cele mai arzătoare au fost luate, după consultări și reflecții, căutînd unanimitatea și pe o cale sinodală. Pașii împărtășiți sînt pași siguri, progresivi, ireversibili” (p. 234).

Autobiografia Papei Francisc ne dezvăluie că harul adie acolo unde și atunci cînd nu ne așteptăm, iar în viață trebuie să înaintăm călăuziți de zîmbet și speranță.

(Steaua, nr. 5/2025, p. 44-45)

Proiectează un site ca acesta, cu WordPress.com
Începe