Jurnalul Medeei

Perioada cînd suntem cei mai fericiţi este legată de visele care pentru unii se transformă în realitate, pentru alţii, însă, rămîn  doar vise. Naivitatea cu care oamenii cred în realizarea poveştilor imaginare poate face viaţa uneori frumoasă alteori creează probleme.

Viaţa are scenariul ei şi aşa se întîmplă ca o parte din noi încetează să mai creadă în vise. Evident voi motiva acest fapt, mai mult, voi găsi şi o scuză , dat fiind faptul că suntem „ specialişti” în a da vina pe toţi şi pe toate. O motivaţie pe care am categorisit-o ca fiind prima este situaţia financiară care este şi bună şi rea. Această stare de lucru dictează comportamentul uman, aspiraţiile oamenilor, visele. În acelaşi context de idei, starea de spirit a oamenilor gradul de educaţie şi nivelul cultural sunt alte trei aspecte care dirijează visele noastre şi în dependenţă de circumstanţe, ori le colorează viu or, acestea se spulberă fără vre-o şansă de realizare. O bună categorie de oameni în pofida greutăţilor cu care se confruntă rămîn a fi în permanenţă copii indiferent de vîrsta biologică. Este un plus în a crede că toţi oamenii sînt binevoitori, că viaţa este frumoasă necătînd la faptul că tot mai săraci suntem şi material şi sufleteşte, că visele într-un tîrziu se vor realiza. În cazul acestor persoane soluţionarea problemelor este mult mai uşoară. Ei nu aleargă într-o cursă „ sesifică” după vise, visele sunt cele care-i ajută şi nu vor dispărea atît timp cît există credinţă.

Visele sunt ca zânele, când nu mai crezi în ele, încetează să mai existe. Afirmaţie care din păcate, se face tot mai vizibilă şi îşi are partea sa de adevăr. Dacă am mai crede în sărbători, am vedea lumea prin celebrii ochelari roz poate am reuşi să ne recăpătăm visele… este un risc, dar poate că anume acesta se dovedeşte a fu unul de succes.

Iubeşte-te ca să te poată iubi şi ceilalţi. Mulţi dintre noi deseori sunt inconştienţi de faptul că atitudinea şi sentimentele faţă de alte persoane porneşte de la atitudinea şi sentimentele  lor faţă de sine înşişi. Este greu să recunoaştem că oamenii îţi oferă ce îţi doreşti atunci cînd împarţi cu ei din buna ta dispoziţie. Probabil nu o dată vi s-a reproşat că sunteţi înăcrit. Eu am păţit-o de nenumărate ori şi chiar am primit şi sfaturi de genul „ zîmbeşte oamenilor în permanenţă”.  De obicei privesc aceste sfaturi cu scepticism, ferm convinsă că eu sunt cea care am dreptate şi îmi construiesc viaţa aşa cum cred eu că trebuie.

Mă gîndesc cum aş putea să mă schimb şi imediat raţiunea îmi sugerează ideea dragostei de sine. Să spun că nu mă iubesc ar însemna  să mă subapreciez şi viveversa, prea multă dragoste faţă de sine duce la egofilie. Fără să vreau, mă trezesc verificînd, dacă mă încadrez în tiparele impuse  de timp. Presa este încărcată de materiale în care pseudo-specialişti ne învaţă cum şi ce să facem ca să fim perfecţi (indiferent  că este vorba de o eventuală angajare sau cucerire a genului opus). La multe din capitole constat că sunt repetentă, de aceea mă grăbesc să abandonez experimentul şi mă întreb ce ne facem noi, cei care nu ne încadrăm în aceşti parametri? Să abandonăm ideea cu dragostea faţă de propria persoană sau poate să învăţăm să ne iertăm micile defecte şi să ne bucurăm  de fiecare clipă.

Relaţia cu sine se reflectă în relaţia cu ceilalţi. Mai întîi te iubeşti pe tine şi apoi poţi iubi pe altcineva . Mai întîi să te simţi bine cu tine însuţi pentru a avea relaţii armonioase cu ceilalţi. Iar forţa care va determina un asemenea comportament este iubirea.

Vizita la medic deseori este ceva de genul traficului rutier în unul din megapolis-urile lumii, în orele de vîrf. Probabil nu odată v-aţi confruntat cu calvarul orelor şezute pe băncile din culoarele spitalelor, Centrelor Medicilor de Familie sau a centrelor de sănătate. Dacă încerc acum să perind prin memorie infinitele cozi pe care le-am suportat mai bine de un an, dă Domnul şi ajung pînă la Crăciun. În cazul acestor ore  de aşteptare se pot întîmpla o mulţime de evenimente, poţi auzi atîtea „noutăţi” încît  re(transmiterea) lor ar necesita un timp îndoit decît cel în care le-ai auzit.

Deseori mă prind cu gîndul că analizez oamenii. Vreau să mă înţelegeţi corect, nu este vorba de o judecată a oamenilor ci doar de o analiză a comportamentului uman. Se ştie că fiecare din noi este unic în felul său de aceea societatea noastră este atît de diversă pe alocuri chiar interesantă dar din păcate de multe ori şi enervantă. Aceste cozi despre care vorbeam ceva mai sus sunt o extraordinară posibilitate de analiză sociologică. Diversitatea caracterelor, gradul lor de inteligenţă şi educaţie, lesne se manifestă în tot acest timp de aşteptare. Nu mă apuc să presupun ce se întîmplă de partea cealaltă a uşii dar aici pe coridoare are loc o adevărată istorie cu personaje din cele mai bizare – bătrîni ce se sprijină în unul sau două beţe, gospodine care de obicei sunt sursa cea mai importantă de furnizare a bîrfelor, tineri confuzi care nu sunt siguri că au venit la medicul de care au nevoie (de aceea deseori ţin să se angajeze în mai multe cozi) şi desigur nu lipsesc şmecherii care vin doar „să întrebe ceva…” după care dispar cîte o jumătate de oră la medic. Fiind într-o stare de incertitudine în ceea ce priveşte categoria din care fac parte nu am să încerc să o fac acum şi voi rămîne pe post de observator. Evident că nu merg într-o asemenea instituţie doar pentru a face observări. Uneori merg în calitate de jurnalist iar de cele mai multe ori ca pacient.

Tragedia de a fi pacient în zilele noastre este una incomparabilă cu cele ale marelui Shakespeare. La drept vorbind timp de un an am auzit atîtea diagnoze iar pe alocuri chiar şi aberaţii încît mă întreb oare nu au dreptate bătrînii noştri cînd se tratează în mod natural şi evită aceste escapade în instituţiile noastre medicale.

Usturătoare sunt cozile care te ţin prizonier o jumătate de zi, dar acestea nici nu se compară cu preţurile pentru medicamente. Nici nu vreau să vorbesc despre sume dar mă întreb ce fac persoanele care nu-şi pot permite cumpărarea medicamentelor costisitoare? Răspunsul la această întrebare necesită mult timp şi spaţiu de aceea eu voi pune punct şi te las pe tine drag cititor să continui gîndul meu.

„Răutăți gratuite” acesta este titlul unui editorial citit acum câteva zile care m-a și făcut să schițez câteva rânduri subiective, ceea ce fac de altfel de fiecare dată. Autoarea editorialului se întreabă dacă „Mai e ceva gratuit în zilele noastre?” după care urmează imediat răspunsul editorialistei „Cu siguranță, răutățile!”. Mi s-a părut cumva pripit acest răspuns dacă analizăm problema din alt aspect. Sufletistă fiind (ei uite că am început să mă jelesc), văd această întrebare sau mai bine zis răspunsul aceste întrebări altfel. De ce răutățile ar fi gratis? Oare nu necesită o pregătire din partea „binefăcătorului” nostru. Din păcate „bonul de plată ” îl achităm noi, cei pătimiți. Nu mă pretind  a fi deseori victimă a răutăților dar mi s-a întâmplat și mie să gust din amarul lor.

Nu sunt și nu am fost niciodată  o femeie frumoasă (spun frumoasă având în vedere frumusețea vedetelor din reviste). Dumnezeu m-a înzestrat cu insuficienți centimetri în înălțime, plusând, în schimb, la kilogramele indicate de cântar. Nu am nici ochi albaștri și nici părul blond (prototipul femeii ideale, muză a poeților și pictorilor). De la împărțeala frumuseții pe Pământ mi-a rămas și mie câte ceva: o față cât se poate de drăguță, cică părul interesant (în viziunea unor cunoscuți, deși eu nu-l văd decât ca pe o problemă), nimic deosebit , un om obișnuit cu micile sale calități și defecte.

Privind vedetele, am înghițit de fiecare dată în sec, încercând să fiu, în compensație un om bun, înțelept, vesel și generos. Din totdeauna mi-am dorit ca altele să fie atu-urile mele. Achizițiile acumulate în materia cenușie se dovedesc a fi totuși inutile când soarta își face jocul și îți aruncă în cale câțiva tipi ce se joacă cu viața ta manipulând-te și demonstrând-ți că nimic de fapt în viață nu este gratis.

Totul are preț.

Am tot râs cu toți de personajul lui Cervantes – Don Quijote, pentru infinitul optimism, pentru visele năzbîțioase și țelul pe care l-a urmat pe parcursul întregului roman.

Lecturând această operă puțini au fost cei care au încercat să-l adopte la viața reală și să-l îmbrace într-un destin omenesc. Dacă am încerca să facem observările cuvenite am conștientiza că Quijotismul personajului este adesea întâlnit în societatea noastră. Tapajul personajului lui Cervantes din în zilele noastre păstrează aceleași trăsături ale caracterului în frunte clasând-se naivitatea. Crizele noțiunii de real, pe care ei le înlocuiesc cu un ideal, nasc neînțelegerile cu lumea. Se întâmplă să întâlnim persoane pe care nu le înțelegem, ne străduim să conștientizăm cele expuse de ei și ne ciocnim de o totală confuzie pe care nu ne-o putem explica și mai mult ca atât nu o pot explica nici interlocutorii noștri. Același lucru pot spune alții despre noi, și vor avea dreptate privind prin prisma propriilor adevăruri.

Am întâlnit personaje care păreau a fi venit din alte universuri, persoane  care au nevoie de o evadare din aceste sisteme ale existenței omenești. La drept vorbind le-am privit și pe alocuri continui să le mai privesc cu un fel de intoleranță pentru modul lor de a fi. Cineva îmi spunea că este greu să accepți persoanele diferite de idealul tău. Eu aș spune că este greu să acceptăm ideea că nu toți suntem egali.

Acum când scriu aceste rânduri mă întreb – Oare nu sunt mai fericiți acești „hidalgo”? Într-o lume a lor în care percep mai multe realități. Sunt mai fericiți pentru că nu duc lipsă decât de aventuri și luptă cu morile de vânt, pentru că au un singur țel – să-și găsească în sfârșit „Dulcineea” nu să lupte pentru putere, bani și plăceri trupești. Uneori i-am putea invidia pentru simplitatea cu care își trăiesc viața.

Miguel de Cervantes și-a construit personajul în felul în care el să reflecte societatea spaniolă din sec. al XVII-lea în toată complexitatea sa. În prezent se întâmplă același lucru, s-au schimbat doar locul și timpul.