Nu am uitat niciodată starea ființei mele. Este bine ancorată în mintea mea, în inima mea.
Totuși, atâta amar de vreme m-am încăpățânat să cred că poate exista și o nuanță, o scânteie care ar putea (i)lumina ceva in mine.
Că urâtul nu este doar urât și atât.
Am aflat că de fapt chiar este. Doar. Și atât.
Fără nicio nuanță posibilă.

Prietenii știu. Și spun.

1 Martie nu ne cere nimic.

Nu ne cere să ne schimbăm, să începem, să devenim.

Nu ne cere să-i devastăm florile pentru a le oferi, nu ne cere să-i capturăm fluturii pentru a ii trăi.

Ni le aduce în schimb pentru a le contempla, pentru a ne umple ochii si de altceva decât propria-ne ființă .

Ne aduce lumină, culoare, zbor înalt, parfum de proaspăt, de acum spălat de ploi repezi, calde.

Să nu ne asumăm însă ce poate 1 martie, primăvara, natura.
Sa nu posedăm chiar totul.
In fond toate acestea sunt pe pământ înaintea noastră.

Noi? Noi să fim spectatorii. Să fim ochii care văd, mintea care înțelege, inima care simte.

Să fim sufletul care primește minunea.

Rămâi în ciuda tuturor celor ce vin
și apoi pleacă (inevitabil).

Rămâi în ciuda:
acelor stări,
acelor gânduri,
acelor vânturi,
acelor dorințe,
acelor iluzii.

Rămâi să-ți fii:
scut,
vis,
împlinire,
calm și odihnă,

Rămâi să-ți fii curajul de a fi.

Ajutorul oferit unei ființe aflate în nevoie este aproape întotdeauna limitat, condiționat de interesul imediat al celui ce l-ar putea oferi.
Asta nu-l face un interesat abject, un egoist, ci demonstrează că are capacitatea de a respecta realitatea: Universul însuși este limitat.

Cu toții deținem și o versiune inedită a ființei. Care fi-va, oare, a mea? Dacă oi fi având…