ore de drum – impresii de călătorie, artă, cultură, spiritualitate, gastronomie, vinuri

Dedesubturi

Baku, 2023

La Baku, muzeele gratuite nu au orarul afișat, deschid după bunul plac, iar fostul conac al familiei Nobel e unul dintre ele.

M-am mulțumit să-i dau târcoale, adulmecând aerul sărat al Caspicei, sub auspiciile căreia a debutat episodul caucazian al celebrei dinastii.

Frații Nobel erau emigranți suedezi în Rusia de a doua generație, după ce tatăl lor se stabilise la St.Petersburg în 1837 ca să se îmbogățească. A profitat de oportunitatea Războiului Crimeii ca să demareze o afacere prosperă în industria militară, dar a dat faliment la încheierea păcii.

Robert, mezinul, pornise o afacere cu lămpi cu kerosen profitabilă în orașele nordice, unde noaptea e lungă. În 1873, ajunge în Caucaz ca să prospecteze piața de lemn de nuc, destinat confecționării a cinci sute de mii de paturi de pușcă pe care uzina fratelui său le fabrica pentru armata rusă. Nu găsește nuci de tăiat, dar dă peste petrol berechet pentru lămpile sale.

Prima harta petrolieră a Caucazului, pe atunci în mâna rușilor, demonstrase că, în 1844, în peninsula Apșeron existau deja zăcăminte, însă puterea rusă era departe de a bănui că lichidul izvorât din măruntaiele pământului va juca un rol determinant în soarta regiunii.

Cum era firesc, primul investitor în industria petrolieră din Baku a fost un rus, Vassili Kokorev, ortodox de rit vechi care a riscat toate investițiile necesare, chiar și prin înființarea unei companii de navigație ca să-și transporte petrolul în marile orașe ruse.

Locul unde a avut loc prima extracție se poate vedea astăzi la marginea orașului, lângă o nouă și mare sală de sport care găzduise recent o competiție internațională.

În 1854, încep săpăturile de prospecție și în Pennsylvania, iar goana americanilor după regiunile bănuite a deține petrol se accelerează. În 1859, când se extrag din prerie primele zăcăminte, Rusia era de mult pe primul loc în lume.

Un an mai târziu, SUA îi depășește, iar în 1872 ajunge să producă de patruzeci de ori mai mult decât Baku.

În acest context descinde Robert Nobel la Baku, unde, cu bani de împrumut, cumpără o parcelă de teren de la căpitanul unui vas olandez. Această suprafață și rafinăria anexă vor ajunge să producă o cincime din petrolul mondial.

Administrația imperială alesese de la bun început sistemul concesiunilor. Industriașii se străduiau să extragă o cantitate cât mai mare cu un cost cât mai redus, fără investiții și echipament.

În Pennsylvania, lucrurile decurgeau exact invers, situație care va accentua, mai târziu, diferențele strategice definitorii în geopolitica dintre Răsărit și Apus.

Producția familiei Nobel debutează în 1875. Din zăcămintele situate în peninsula Apșeron, petrulul era încărcat pe măgăruși, cămile și cai până la rafinăriile ridicate în grabă în portul Baku.

Fiind cerere mare, nu se găseau nici recipiente nici hamali, așa că dl.Nobel decide să construiască o conductă prin care să transfere petrolul extras din peninsulă până la rafinărie, la o adâncime de doi metri, pe o distanță de douăzeci de kilometri, ce urma să devină prima pipeline din Rusia.

Spre deosebire de americani, care au marile orașe în apropiere, petrolul de la Caspica trebuie să străbată distanțe enorme până la clienți, așa că frații Nobel se implică și în transportul pe Volga și în cel feroviar. Ambiția lor e să controleze tot mecanismul fără intermediari, de la extracție până la Moscova și Sankt Petersburg.

Dar și în SUA, Rockefeller acționa cu aceeași strategie. Doar că în Rusia e mai greu. Volga e înghețată din octombrie în aprilie, iar căile ferate au blocaje continue în care încărcătura e sifonată.

Vor fi obligați să construiască pe traseu centre de stocaj, iar cel mai important va fi la Stalingrad, alegere care știm unde a dus. Bătălia pentru Stalingrad a fost de fapt o bătălie pentru Baku și câmpurile sale petroliere, aflate la doar o mie de kilometri.

La Baku, Nobel devenise firma cea mai progresistă. Intreprinderea număra treizeci de mii de angajați, într-un cartier cu locuințe sociale civilizate comparativ cu celelalte firme, cu un program de opt ore de muncă pe zi la foraj.

O mare parte a beneficiilor au fost consacrate de la bun început acțiunii sociale, un exemplu neobișnuit pentru întreaga Rusie.

Din beneficiul net, 40% e destinat angajaților, sub formă de îngrijiri medicale, școli, casă de ajutor reciproc. Nobelii au provocat chiar un mic scandal instalând electricitate într-un cartier muncitoresc, un lux pe care nu-l avea nici burghezia înstărită din Baku.

Cel mai elitist ansamblu era Vila Petrolea, un cartier rezidențial în jurul conacului familiei Nobel, destinat cadrelor superioare și muncitorilor străini.

Pe colinele care dominau portul, se întindeau spații verzi unde grădinarii suedezi au plantat optzeci de mii de copaci.

Aici locuiau o sută de angajați, în case albe, cu verandă, beneficiau de un club cu restaurant, sală de bal, sală de concert, biliard, bibliotecă.

Rețeaua de relații și contacte pe care și le făcuseră frații Nobel cu industria de armament în mediile bancare europene i-au ajutat să obțină credite inaccesibile pentru localnici și să ducă la bun sfârsit planurile cu petrolul. Alfred locuia la Paris și, de acolo, mobilizase fonduri uriașe.

Singurul lor concurent pe piață era Standard Oil, viitor Esso, viitor Exxon deținător de monopol în SUA, care vindea ieftin în țările unde avea concurență și scump în țările unde ocupa singur piața. Între Rockefeller și Nobel, rivalitatea devenise crâncenă, cu spionaj economic, mită, într-o nesfârsită epopee a ambiției de a conduce lumea. Regulile jocului se schimbaseră.

In Gold We Trust

Paris, 2025

Luxul nu se demodează niciodată, ne confirmă creatorii Dolce&Gabbana în stilul iconoclast care-i definește.

Muzeificarea creatorilor (sicilian și milanez) invitați la Grand Palais în 2025 cu o expoziție grandioasă m-a fascinat prin amenajarea secțiunilor dominate de expresia populară preschimbată în artă,

prin care autorii își declară atașamentul față de obârșia lor.

Dintre temele scenografiate somptuos pe fond muzical și ecleraj impresionante, cea religioasă mi-a dat de gândit și m-a inspirat cel mai mult.

Pornind dintr-un mediu modest și profund religios, d&g accentuează, în colecția lor, nevoia de păstrare a valorilor în contextul desacralizării societății, a pierderii credinței, aducându-i pe sfinți în sfera tangibilă a veșmintelor.

În Occident, principala sursă de inițiere în istorie și cunoaștere a fost Biblia, cu poveștile despre sfinții legendari și faptele lor.

Oamenii trăiau într-o lume în care miracolul și irealul contau mai mult ca realitatea.

În mod neașteptat, întâlnim azi în colecția lor atemporală obiecte, imagini, relicve de sfinți și apostoli venerate de când lumea și pământul, când imaginarul era complet influențat de religie.

Deși nici una dintre creații nu poate fi purtată în lumea reală, la fel cum nici apartenența la o religie sau alta nu se exhibă și nici nu poate constitui subiect de curiozitate,

iata-ne, în mod uimitor, ca într-un basm, pătrunzând într-un spațiu rar, în care divinitatea se întâlnește cu arta.

Metafizica sacralității intersectează inspirația care a concretizat-o. Ca și în miracolul eucharistic, toate hainele îi conțin pe creatorii lor, iar multiplicarea operelor este rațiunea de a fi a creatorilor.

Din vremuri vechi, dorința de a scăpa de uniformitate și conformism n-a fost deloc pe placul bisericii, care a combătut dorința de fi diferit, de a te distinge prin ceva special.

Catolicismul impunea să nu ieși în evidență prin nimic. Moda era un act de teribilism, chiar eretic, în opinia conformiștilor, ca să cităm doar scandalul pantalonilor purtați de femei.

A fi diferit însemna să fii păgân, dat fiind că minoritățile religioase erau persecutate și expulzate, obligate de către creștini să se îmbrace diferit.

Instituția ecleziastică a căutat să sublinieze cât mai flagrant diferențele prin mijloace vestimentare.

Uniformizarea aparențelor, o tendință pe care am observat-o de multă vreme în Occident, e combătută eroic de sicilianul Dolce și milanezul Gabbana.

Omogenizarea crează indispoziție și depresie, iar stilul de îmbrăcăminte apusean, de ani de zile, se bazează pe combinațiile nefaste de negru și gri, promovate de marile case de modă care dau tonul tendințelor, combinație impusă odinioară de rigorile bisericii catolice.

Cu cât diferențele vestimentare se estompează, condiția oamenilor se egalizează, granițele între feminin și masculin se anulează, impunând încă un principiu contemporan spre care aspiră Vestul.

Nu dispar bogații sau săracii, dispar doar indiciile după care putem să-i deosebim, cu cât timpurile sunt mai grele, întocmai cum ne obliga comunismul să purtăm cu toții uniforme.

Nici atunci nu putea fi vorba să ieși cu ceva în evidență, iar cochetăria reprezenta doar un concept generator de comentarii defăimătoare.

Se poate și altfel, ne arată d&g în acest parcurs artistic sărbătoresc, în care ne întâmpină privirile pline de încredere ale sfinților.

Chipurie lor, obișnuite numai cu obscuritatea spațiilor religioase, au dobândit o nouă strălucire.

Dream On

Paris, 2025

Dominique Fernandez, unul dintre scriitorii francezi pe care îi admir, care mă influențează și mă inspiră nu doar pentru că l-am întâlnit cândva și am avut o conexiune specială cu el, susține, concluzionând lungi și fructuoase călătorii, că rușii sunt poporul cel mai meloman din lume.

Multe familii din Rusia, chiar sărace, au pian acasă, nu contează cât de performant, și, obligatoriu, fiecare școală este dotată cu un pian.

Povestește amuzat că, aflându-se la Sankt-Petersburg, le mărturisește prietenilor ruși că, în Franța, nici măcar iubitorii de muzică nu-și pot permite un pian acasă, lăsându-și interlocutorii consternați nu de faptul în sine, ci de sintagma iubitorii de muzică. Pentru ruși, lumea nu se împarte între iubitori și neiubitori de muzică, la fel cum nu se împarte între ființe care respiră și ființe care nu respiră.

În timpul comunismului, muzica a fost arta care a suferit cel mai puțin de pe urma constrângerilor ideologice, pentru că notele muzicale nu au puterea cuvintelor. În Moscova anilor 1930-1960, arta interpretării muzicale era la apogeu, multe dintre compoziții deveniseră cunoscute și la noi prin filmele difuzate.

În timpul comunismului, calitatea muzicală era corect promovată și interpreții puteau răzbi prin valoare, timpul a confirmat. Iar în ceea ce privește publicul, nu exista bariera banilor, ci doar a capacității sălilor. Politica culturală permitea accesul pe scară largă la cultura de înaltă calitate.

Un fapt despre care citisem într-o lucrare de geopolitică îi completează afirmația scriitorului francez pasionat de Rusia. În anii când triburile din nordul Caucazului conduse de șeicul Șamil făceau ravagii în satele cazace de peste granița rusă, răpindu-i pe localnici și incendiindu-le gospodăriile, rușii nu mai aveau, la un moment dat, nici o strategie ca să-i poată opri.

Un consilier al țarului a emis, în disperare de cauză, o idee pe cât de năstrușnică pe atât de curajoasă, bazată pe inițierea unei serioase educații muzicale. Dacă li s-ar impune să învețe să cânte la un instrument de la vârste fragede, li s-ar schimba deprinderile. Se pare că planul a prins contur ceva mai târziu, pe o arie mult mai extinsă.

Comparativ cu Occidentul, muzica rusă a început târziu, abia în secolul 18, cu Glinka și opera sa O viață pentru țar, prima operă rusească, iar folclorul național și vocația universală nu se compară cu anvergura altor nații. Ceea ce deosebește muzica rusă de orice altă categorie o reprezintă acea greu de explicat și eternă expresie, sufletul rus, la fel de mare pe cât e inocența care-l caracterizează.

În noianul sărbătorilor de la trecerea dintre ani, printre micile răsfățuri pariziene, CSCOR mi-a oferit prilejul de a-mi îndeplini visul de a asista la un concert de muzică din cunoscute producții cinematografice rusești sovietice.

Protagoniști au fost adorabilii artiști Konstantin Lebedev și Tatiana Babinchuk,

care au interpretat cântece pe care întreaga sală le fredona cu ei, și dansatorii Olga Fedotova, Igor Babinchuc care le-au stârnit spectatorilor pofta de dans.

Am recunoscut melodii consacrate printre care Trei căluți albi, Fulgul de nea, Vârtej de zăpadă, Ninge peste Leningrad, Te voi duce în tundră, Dans alb, Dacă n-ar exista iarna, Și zăpada cade, Marusia, Conversație cu fericirea, Șansonetă de voie bună, Cinci minute, Fulgi albi de zăpadă.

M-am simțit acasă în scenele de iarnă proiectate pe ecranul gigantic, cu imagini din filme, m-a încântat vestimentația artiștilor schimbată după stilul pieselor.

Cunoșteam majoritatea filmelor, dintre care Ironia sorții, Răpire în stil caucazian, Gentlemenii norocului, comedii care se petrec pe fundalul iernii. Cel mai mult m-a amuzat, dar și emoționat, Ironia sorții, faimosul film de iarnă pe care televiziunea rusă îl transmite în fiecare an de Revelion.

Filmele vechi rusești le revăd cu emoție adeseori, însă mi-aș dori ca în viitor să pot asista și la un festival de filme noi, cărora le ducem dorul.

Spectacolul la care am asistat a avut harul de a crea o ambianță a sărbătorilor plină de magie, să o păstrăm cât mai mult !

Noi ? Bună pace !

Manasija, Belgrad, 2025

Pe o șosea necirculată, ajungem la una dintre cele mai secrete mănăstiri din estul Serbiei, a cărei vocație a fost, de la bun început, multiplă.

Spațiu deopotrivă religios, artistic, militar, mănăstirea Manasija de pe valea râului Resava, ale cărei picturi murale din școala moravă unice în Serbia i-au asigurat faima, seamană cu un castel bizantin, așa cum o recunosc într-o pictură la Muzeul de artă din Belgrad.

Nu mai puțin de unsprezece turnuri spectaculoase, înalte, leagă zidurile de apărare între care pesemne că se ascunde un tezaur, deși complexul se impune înainte de toate ca un exemplu de arhitectură militară,

cel mai bine păstrat din Serbia moravă și chiar din Balcani, comparabil cu marile fortificații ale cruciaților din Asia Mică.

Citadela nu a fost construită doar pentru efectul scenografic și dramatic. Când mănăstirea a fost ridicată de către Ștefan, fiul lui Lazăr, între 1408 și 1418, era clar că turcii o vor ataca în curând.

Așteptarea s-a mai prelungit încă jumătate de secol, deși Ștefan nu se înșelase în previziuni.

În prima jumătate a secolului 15, sub patronajul despotului Ștefan, Manasija a devenit raiul scriitorilor și al artiștior de tot soiul progoniți de prin provinciile care căzuseră deja în mâna turcilor.

Cel mai ilustru dintre ei a fost Konstantin filosoful, biograful domnitorului.

Dacă turcii nu ar fi întrerupt aceste inițiative artistice atunci când au atacat mănăstirea prima dată în 1439, istoricii susțin că acest centru regional ar fi devenit echivalentul Renașterii italiene, datorită calității lucrărilor începute și, din nefericire, abandonate.

Etapa finală a epocii de aur sârbești ajunsese la sfârșit odată cu invazia turcilor și dominația lor în regiune pentru o jumătate de mileniu.

Biserica din interiorul zidurilor e făurită din marmură, simplă pe dinafară, dar bogat decorată pe dinăuntru cu fresce din școala moravă. Multe din originale au fost distruse de turci și de austrieci când au ocupat-o în 1718.

Tot ei au aruncat în aer, din greșeală, narthexul, în perioada cât biserica a servit ca depozit de praf de pușcă. Au mai rămas picturi aurite ale sfinților războinici și parabola nuntirii.

Aceste picturi au fost realizate parțial de artiștii greci care, și ei, tot de turci fugeau și, ocazional, s-au adăpostit aici,

dar și de sârbii care deprinseseră meștesugul ca ucenici la Salonic și fuseseră influențați de stilul macedonean, puternic în arta sacră bizantină.

Ele reprezintă pentru arta religioasă sârbească punctul culminant al unei mișcări artistice balcanice.

Culorile sunt strălucitoare și vii, fizionomiile sunt cosmopolite, dinamice, chiar energice, nu e de mirare că voiau să exprime și să inspire forța de a înfrunta vrăjmașul.

Personajele din tablouri sunt înfățișate în mișcare, au gesturi alerte, oferă un dinamism și o energie care se răsfrânge psihologic asupra privitorului.

Și, pentru că frumusețea va salva fără îndoială lumea, acest strop de frumusețe dăruit de sufletul sârbilor să ne înveșmânteze nădejdile !

La mulți ani tuturor, dragi prieteni, să fiți înconjurați de frumusețe !

Îmblânzirea stepei

Pannonhalma, 2024

Dacă ar fi să localizez sufletul stepei maghiare, aș alege vechea abație benedictină Pannonhalma, pe care o zăresc de departe pe șosea în vârful unei coline,

cunoscută pe harta spiritualității europene ca locul de obârșie al Sfântului Martin de la Tours.

Lui i-a și fost dedicată.

Ca întindere, a fost desemnată drept a doua cea mai mare abație din lume după cea de la Monte Cassino, însă destinul Panoniei a fost mult mai blând.

Datorită evoluției sale de-a lungul celor peste o mie de ani de existență, abația maghiară a fost introdusă în patrimoniul mondial UNESCO și fiecare segment al vizitei transmite profunzimea acestui centru istoric, cultural și de învățământ, unic în Europa Centrală și de Est.

Am parcurs secțiunile într-o ordine aleatorie, am început cu biblioteca impresionantă despre care voi scrie în detaliu, am zăbovit apoi în bazilică,

am parcurs claustrul, refectoriul baroc, muzeul, platoul panoramic.

Între zidurile sale solide, cincizeci de calugări se străduiesc și astăzi să poarte spre viitor și să ocrotească însemnele spiritualității.

Tot în incinta abației funcționează un liceu benedictin cu internat, unul dintre cele mai vechi din lume, înființat în același timp cu abația,

a cărui funcționare a fost întreruptă doar sub dominația turcească.

Toate marile familii nobiliare austro-ungare au studiat aici, printre care Otto von Habsburg, prinț moștenitor al imperiului, iar în perioada actuală multe personalități de notorietate.

Școala a funcționat cu același profil și în perioada comunistă, iar actualmente se clasează în primele cinci din Ungaria.

Prințul Geza a pus piatra de temelie a abației în 996, pentru a așeza o comunitate de calugări devenită ulterior un centru al ordinului benedictin.

Din primul și modestul lăcaș nu se mai păstrează nimic, majoritatea vestigiilor se înscriu în stilul gotic, armonizat mai târziu cu alte stiluri prin multiple transformări.

Cele mai timpurii descoperiri datează din anii 1210 și marchează însemnele fostei porți de intrare dinspre claustru spre refectoriu.

Abatele de atunci se îngrijea ca, în ciuda condițiilor vieții ascetice, călugării să beneficieze de adăpost împotriva viscolului neiertător și de un minimum de mobilier.

La nivelul structurii, doar coloanele basilicii și bolta sprijinită pe zidurile fostei construcții s-au păstrat din solidul ansamblu gândit în 1486 de regele Matthias, căruia îi datorăm în mare parte grandoarea și noblețea așezământului.

Abația, devenită centru episcopal în 1541, a fost împrejmuită de fortificații de frica turcilor, care-și făceau de cap prin Europa Centrală.

Ungaria a stat un secol și jumătate sub papuc, răstimp în care călugării n-au avut viață ușoară.

S-au risipit care încotro, pentru a se reuni abia în perioada lucrărilor de reamenajare și extindere sub sclipirile neastâmpărate ale barocului, în secolele 17-18, când soarta de a deveni un însemnat centru cultural i-a fost pecetluită.

Dar nici renovările și nici peripețiile nu s-au oprit aici.

Fiindcă în 1945 Ungaria a devenit un stat comunist, proprietățile și instituțiile de învățământ sub egida ordinului benedictin au fost confiscate și au trecut în proprietatea statului.

Din fericire, toate le-au fost restituite în anii 90, iar în 1995 s-a isprăvit ultima renovare din temelii, în spiritul întregii sale istorii. Pradă vântului de stepă, secretele sale dobândesc înțelesuri care mă provoacă să-mi sporesc căutările.

Chip cioplit

Valladolid, 2022

Muzeul Național de sculptură, cel mai cuprinzător din Peninsula Iberică și printre cele mai valoroase din lume, ne copleșeste atât prin arhitectura spațiului, cât și printr-o amplu episod de istorie religioasă ce corespunde profilului și preocupărilor din ținutul spaniol între secolele 15-18.

Considerată drept cea mai bogată colecție din Spania, a fost instalată și magnific organizată în monumentul isabelin reprezentativ al orașului, colegiul San Gregorio, înființat la sfârșitul secolului 15 de Alonso de Burgos, confesorul Isabellei Catolica.

Colegiul dominican, un prestigios institut de învățământ teologic, a reprezentat un laborator al formării spirituale în Castilla umanistă din care au emanat predicatori, mistici, moraliști care au fondat universități și episcopate în Indii, și-au exercitat activitatea de inchizitori, susținând poziția spaniolă în conciliul de la Trento.

Bogatul decor al porților se organizează într-un mare dreptunghi format din panouri, întocmai unui retablu. Porticul e una dintre capodoperele artei sacre spaniole.

La Valladolid, stilul isabelin, fermecător melanj de gotic flamboaiant și de tradiție mudejară arabă, a apărut în secolul 15, prefigurând stilul plateresc. Decorațiunea exuberantă se manifestă cu mare fantezie în ornamentele vegetale.

Compoziția perfect ierarhizată pune accentul pe portic înainte de a-și găsi punctul culminant într-un relief heraldic unic.

Exemplele cele mai ilustrative de la Valladolid sunt colegiul San Gregorio și fațada bisericii San Pablo, similare fațadei universității din Salamanca a cărei ornamentație platerescă abundentă și delicată anunță deja spiritul renascentist.

În 1550, colegiul a devenit scena unui episod istorico-diplomatic memorabil. Convocată de împăratul Carol Quintul, în aceste săli s-a reunit o adunare de eminenți literați, filosofi și teologi ca să stabilească legalitatea cuceririi Indiilor, așa cum spuneau ei oricărui teritoriu nou descoperit.

Cele două tabere opuse își apărau cu tărie principiile. Sepulveda susținea că acțiunea militară a spaniolilor era perfect justificată prin inegalitatea naturală a oamenilor, nativii din lumea nouă le erau inferiori spaniolilor prin numeroase calități precum prudență, pricepere, virtute și maturitate, cum sunt copiii față de adulți, femeile față de barbați și negrii față de albi.

Las Casas, pionier al drepturilor omului, susținea tabăra opusă, cu prezența pacifică și creștinarea cu binișorul, lăsându-le băștinașilor neîntinate drepturile și bunurile în virtutea egalității între oameni.

Pentru că ne aflăm într-un lăcaș de cult, chiar dacă laicizat, parcursul cuprinde încăperi dedicate, cum ar fi capela de stil gotic hispano-flamand, precedată de o anticameră cu mausolee. Bolta isprăvită în 1490 prezintă ogive încrucișate înstelate și o absidă poligonală.

Consolele întruchipează îngeri, susținând blazonul comanditarului. Acum capela adăpostește un retablu, statui ale ducilor de Lerma, mormântul unui călugar dominican. Expoziția permanentă, unde mă întâmpină un Sfânt Adrian belgian din secolul 16,

rar întâlnit prin muzee, se organizează în jurul unui amplu patio, la parter și etaj.

Începând din secolul 15, operele relevă un stil de tranziție gotic tardiv ce prefigurează Renașterea.

Într-o Pieta din 1480, percepem această tranziție prin realismul figurilor și atitudinii în pofida unui fond aurit primitiv.

Tot din Renașterea cu influențe italiene, un mare retablu realizat pentru biserica mănăstirii San Benito el Real, prezentat în părți separate, e compus din picturi și sculpturi.

Din aceeași biserică, au fost aduse stalurile,

precum și dramatica, dinamica scenă a punerii în mormânt.

Muzeul conține nu doar un mare inventar de statui spaniole religioase din secolele 13-18, dar și câteva opere de pictură, dintre care să-l privim cu luare-aminte pe Sf. Anton al lui Breugel, în lupta sa cu ispita.

O scenă a comerțului cu sclavi e extrasă din don Quijote. Cervantes îi atribuie lui Sancho, care e mai direct, mai genuin, descrierea fenomenului în Spania. Și ce dacă sunt negri ? zice el, îi încarc pe o corabie, îi vând în Spania și, cu banii câștigați, o să-mi cumpăr un titlu nobiliar sau o moșie

ca să-mi asigur restul zilelor. Mană cerească, nu ? Cupa cu scene bahice reprezintă tot o diversiune a ispitelor și nu e greu de ghicit că provine din Franța, o producție Cristofle din 1884, scoasă din rezervele Bibliotecii Naționale.

Din secolul 17 baroc, iconografia sfinților ilustrează o anumită estetică a renunțării și a liniștii, specifică secolului Luminilor.

Să ridicăm ochii spre cer, căutându-i, dar să ne lăsăm vrăjiti de magnifice tavane artizanale păstrate în original, unele au aparținut chiar acestor încăperi, altele au fost aduse din mănăstiri azi dispărute.

În secolul 18, sensibilitatea și gusturile se schimbaseră deja, favorizate de strălucirea curților italiană și franceză,

de laicizarea lor și iluminarea incipientă, iar personajele dobândesc o atitudine aproape profană. Cu atât mai apropiate de noi și mai înțelegătoare.

Cu sufletul la gură

Almatî, 2025

Dzievucika, dzievucika ! răsună sporadice interpelări de pe la tarabele printre care casc gura, pe aleile pieței verzi, principala hală agro-alimentară unde era la fel de frig ca afară, adică trei grade.

Dar nu mă deranjează, veneam de prin alte țări unde hărțuiala era instituționalizată. Aici chiar răspund din suflet acestor firave chemări, fac poze și mă delectez cu aromele produselor.

,,Cel mai mult uzbecii seamănă cu turkmenii și cu kirghizii, iar cel mai puțin cu kazahii”, îmi răspunsese, traversând stepa uzbecă, șoferul Mișa, la întrebarea mea cât sunt de diferite între ele țările central-asiatice ca stil de viață și maniere.

Nici că se putea o deosebire mai mare, constat, uitându-mă la tarabe. În primul rând, la Almatî prețurile sunt afișate la orice produs, și, după obiceiuri apusene, nimeni nu te îmbie să guști din câte ceva atunci când te oprești să întrebi de una-alta.

Precupeții nu catadicsesc să-și bată capul prea mult cu turiștii buimăciți de ignoranță. Vânzătorul de la care am cumpărat caise uscate și curmale abia că a ridicat ochii din telefon, nici vorbă să ne bage pe gât și alte produse. În ce mă privește, ca amatoare de piețe, prefer acest stil în care ești lăsat să privești nestingherit.

Au văzut ei multe din 1875 încoace, de la inaugurarea acestui târg dedicat comerțului, tranzacțiilor, afacerilor, popas consacrat al caravanelor de camile. Pe atunci era doar o curte împrejmuită, cu spații de adăpostit marfa și camere de locuit de jur-împrejur în care trăgeau negustorii.

Cel mai important gospodar din oraș, dl.Rafikov, a fost inițiatorul și sponsorul operațiunii, reușind să asigure tuturor antreprenorilor, oaspeților, comișilor voiajori din Asia Centrală și Japonia, un centru de afaceri cum se cade.

Spațiul avea menirea să aducă prosperitate întregii regiuni, iar negustorii bogați au purces să-și ridice conace în jurul lui, punând bazele unui global city în formă incipientă.

Întocmai unui mall de azi, clientul beneficia de distracție, de ospătării cu specific tematic variat, de amenajări de agrement cu fântâni decorative, lăcașuri de cult pentru toți practicanții.

La cutremurul din 1887, pavilioanele, arcadele și galeriile din piatră s-au surpat și abia în 1927 târgul va fi reconstruit, apoi, în 1970, iarăși demolat. În anii 1940, rămăsese singurul loc unde se vindeau alimente pe bani și nu pe cartele, ca în restul orașului.

Era aprovizionat cu alimente de la fermele din regiune, care dețineau turme, cirezi, livezi și nu aveau altă piață de desfacere în apropiere.

Tot aici s-a găsit dintotdeauna cea mai mare varietate de mere din întreaga Asie Centrală, printre care soiul Aport, simbolul orașului, cunoscut la noi sub denumirea de mere roșii.

Hala agroalimentară în forma actuală a fost proiectată în stil sovietic de arhitectul Mark Pavlov și inaugurată în 1975. În 2021, a fost extinsă cu standuri cu alimente de strictă necesitate la prețuri minime.

Conform noii orânduiri și a regulilor de colectivizare intrate în vigoare, noua piață a cooperativelor agricole de producție s-a profilat pe fructe, legume, carne și produse lactate.

Unul dintre produsele cele mai lăudate din regiunea central-asiatică sunt fructele, atât proaspete, cât si uscate. Aleg să călătoresc toamna în zone cu astfel de reputație, ca să pot gusta din tot belșugul sezonului, însă nu am găsit nimic care să fie mai bun ca la noi, în afară de kaki. Produsele care nu se cultivau în Kazahstan erau aduse din Iran, precum și variate brânzeturi.

Caisele uscate au gusturi variate, mi s-a confirmat că cele mai colorate în portocaliu și mai atractive sunt tratate chimic, iar cele maro, de o culoare ștearsă, neapetisantă, cu sâmburi, sunt naturale, fapt reflectat de preț.

Venise iarna de două zile, iar în piață lumea își cumpăra gogoși calde, care răspândeau în jur savoarea copilăriei.

Ale tinereții valuri

Nantes, 2019

Imaginea tinereții studioase care predomină azi la Nantes, orașul universitar printre cele mai tinere numeric din Franța, corespunde întru totul cu reprezentarea cea mai cunoscută a Annei de Bretania, transmisă de-a lungul secolelor, cea din castelul Ducilor de Bretania în care ducesa ține o carte deschisă în mână.

Încă din tinerețe, ea a favorizat activitățile literare și artistice, protejându-i pe pictori și sculptori, a participat activ la lucrările castelelor de la Nantes, Amboise, Blois și a finanțat tipărirea faimoasei cărți a lui Jean Meschinot, Les lunettes des princes, în 1493.

Fiindcă a manifestat o grijă remarcabilă față de supușii ei, apelativul ,,ducesa în saboți’’ a rămas în memoria bretonilor drept metaforă a bunătății ei sufletești.

În fapt de seară, în singuraticul ianuarie, pătrundem în pașnica incintă a impozantei citadele cu rol defensiv construită pe malul Loarei pe vremea când fluviul îi scălda încă zidurile.

Varianta primitivă a edificiului datează din secolul 13, dar construcția actuală a fost renovată și consolidată în 1466.

Și acum, când apa s-a îndepărtat de mult de centru, ne întâmpină la intrare o mică amenajare acvatică, improvizație a istoriei revolute.

Varianta definitivă se supune stilului renascentist și confirmă menirea inițială, cu ziduri solide de granit în exterior și înaltă eleganță arhitecturală de cum pătrunzi în curtea de onoare.

Două mari evenimente s-au petrecut între pereții castelului. În capelă, Anne de Bretagne s-a căsătorit cu Ludovic 12 în 1499, dată de la care toți regii Franței au poposit în castel, până la Ludovic 14.

Un secol mai târziu, în 1598, un mare document, Edictul de la Nantes a fost elaborat și semnat aici, în speranța că se vor aplana conflictele religioase care măcinau Franța.

Nici azi nu e lesne de pătruns în interior, vizitatorul are de ocolit zidurile masive, tipice pentru arhitectura militară medievală.

Fortăreața include șase turnuri, fiecare cu o funcție bine determinată, tot în stil militar, fie închisori, fie depozite de arme.

În curtea interioară, dăinuie vechiul donjon, cea mai veche parte a ansamblului.

Palatul principal era locuința propriu-zisă a ducilor, înveselit de turnulețul grațios în stil de loggia italiană, un capriciu al ducesei Anne, care a vrut să introducă în ansamblul prea auster o tușă personală.

Palatul găzduiește în prezent muzeul principal de istorie al orașului, port cu amplă deschidere la Atlantic, statut în virtutea căruia mă delectez cu reprezentări de corabii, toate ancorate în dezvoltarea estuarului pe Loara.

Aflăm, din viața marinarilor, episoade legate de comerțul cu trestie de zahăr, cafea, cacao, tutun, bumbac, dar și cu ființe umane smulse fără milă de pe țărmurile africane.

M-a impresionat acest loc al memoriei bătut de valurile oceanului, deschis unor noi descoperiri.

Înălțimea sa

Tallinn, 2024

Fără să fi știut dinainte detalii despre cât de mult îndrăgea Petru cel Mare orașul care se contura treptat la aterizare, am descoperit, în diverse priveliști, o metropolă prietenoasă, lipsită de snobismele unei capitale, de care m-am atașat într-o clipă. Am îmbrățișat-o cu privirea din mai multe perspective și am aflat, de la înălțimi diferite, o sumedenie de noutăți.

1.Din avion

În sala de așteptare a bagajelor, un rus pe care-l remarcasem încă din avion pentru că însoțea doi central-asiatici, a intrat în vorbă cu mine și m-am distrat, dar și speriat în mod ridicol, pentru că era primul rus care mi se adresase vreodată, și, aflându-mă doar pentru a doua oară pe solul unei foste țări sovietice, prima fiind Azerbaidjanul, nu știam cum e lumea post-sovietică. Între timp, am mai vizitat încă cinci și m-am obișnuit.

În toate se vorbește predominant limba rusă, iar cetățenii sunt o amestecatură de nedeslușit rezultată după patruzeci și cinci de ani de ocupație.

Până de curând, poate și în prezent cei care primesc vize, sankt-petersburghezii erau cei mai frecvent întâlniți la Tallinn,

obișnuiau să-și petreacă aici scurte și dese sejururi gastronomice având în vedere că la restaurante prețurile sunt de cincisprezece ori mai mici decât în metropola rusă aflată la numai 320 de kilometri, o aruncătură de băț comparativ cu distanțele rusești.

2.În turnul bisericii Sf.Nicolae

Deși Imperiul Roman n-a ajuns până în Estonia, găsim o referință la Tacit despre triburile estoniene, despre cum era văzută populația de dincolo de Germania, țările baltice de azi.

Tallinn devenise o etapă strategică alternativă între apus și răsărit, fiindcă, în Rusia, Novgorod se dezvoltase ca un imens depozit de marfă de pe urma căruia estonienii aveau numai de câștigat. Estonienii exportau blănuri călduroase, miere, lemn solid de construcții și importau metale. Din aceasta perioada nu s-au păstrat mărturii scrise, doar monezi cu miile, provenite din țări arabe și bizantine.

Între negustorii estonieni și cei ruși se înregistrau încăierări frecvente pe motivul liberei circulații a mărfurilor, dar, de fiecare dată, vajnicii estonieni au avut câștig de cauză.

3.Pe terasa panoramică Patkuli

Se disting foarte multe spații verzi, doar ne aflăm în țara europeană cu cele mai numeroase zone având statut bine definit de protecție naturală, după Finlanda.

Dar, de data aceasta am intenția să explorez în primul rând istoria care, datorită admirabilei conservări, a asigurat capitalei locul binemeritat în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Vestigiile atestă că, până în anul 800, amenințarea cea mai serioasă venea din partea vikingilor, dar, ulterior, s-a estompat fiindcă vikingii erau interesați mai ales de ruta comercială de la Kiev la actualul Istanbul,

cât mai departe de Mediterana, unde tăiau și spânzurau temuții pirați sarazini.

4.La Muzeul Maritim

Pașnici cum îi știm, din partea estonienilor se înregistrează o unică incursiune piraterească, petrecută în apele teritoriale ale Danemarcei și Suediei, prin anii 1200,

cu șapte sute de ani înainte ca Estonia să dobândească din nou controlul total asupra costelor sale. În vremea sovietică, de țărmul mării nu te puteai apropia ca plimbăreț, era nevoie de o autorizație specială, fiind considerată zonă strategică.

M-am întrebat, mai târziu, de la ce înălțime a izbutit Petru cel Mare să contemple Tallinnul ca să-i placă atât de mult încât să ia hotărârea de a-și construi un palat aici. Vom afla.

Furtună în deșert

Termez, 2025

Cea mai recentă aventură arheologică am petrecut-o acum două săptâmâni la situl de la Kampir Tepe, cunoscut și sub denumirea de fortăreața Kafir Qala, la treizeci de kilometri de orașul Termez, capitala regională a sudului uzbek.

Dinspre frontiera afgană, pe o rază de 20-30 de kilometri, paginile istoriei antice se deschid ca să-l întâmpine pe călătorul rătăcitor, în căutare de ceva care să nu semene cu nimic.

Nu știu cât de simplu i-a fost lui Alexandru Macedon să puna temelia cetății, însă eu am avut de înfruntat o năpraznică furtună de nisip pe culmile sale.

Descrisă de Ptolemeu drept Alexandria Oxiana, se bănuiește că bazele așezării datează din secolul 4 î.Hr., perioadă care coincide cu invazia Asiei Centrale de către Macedonean.

Dovezile arheologice descoperite corespund întru totul cu arhitectura altor cetăți întemeiate de el și cu obiecte asemănătoare din etapele confirmate ale traseului urmat în marea lui campanie.

Orașul buddihst înfloritor și prosper de pe malurile fluviului Amu Darya a strălucit vreme de patru sute de ani, din secolul 3 î.Hr. până când apa și-a schimbat cursul, iar cetățenii au fost siliți să plece care-ncotro.

Construite din bogăția furnizată de comerțul fluvial și a drumurilor dinspre stepă, au dăinuit o sumedenie de stupe, mici edificii în formă de movilă sau clopot care conțin relicve ale lui Buddha sau ale călugărilor buddhiști, temple și mănăstiri. La fel, clădiri urbane obișnuite și case de locuit.

Situl a fost descoperit în 1972, în timpul unei consolidări de rutină pe malul fluviului Amu Darya, iar fortăreața a fost excavată abia în 1977 de echipa arheoloagei Galina Pugacenkova.

Săpăturile arheologice s-au întins pe o durată de șapte ani până să scoată la iveală una dintre cele mai complete așezări din epoca imperiului Kușan decoperite vreodată.

Șoferul nostru, Mișa, a parcat chiar lângă intrarea care nu e ceea ce s-ar putea numi o intrare într-un obiectiv turistic,

dar n-a vrut să se dea jos din mașină să ne indice cât de cât parcursul ca în precedentele vizite, pentru că, am bănuit eu, l-ar fi luat vântul. M-am încumetat și am pătruns cu precauție printre ziduri,

făcând poze încă înainte de a vedea concret ce se află de cealată parte, distrându-mă, în sinea mea, cât era situația de caricaturală așa cum inaintam, bănuitoare, într-o liniște și pustietate care nu stiai ce prevestea, ca în scenele din filmul lui Pavel Lungin, Leaving Afghanistan, care se petreceau în locuri absolut identice, poate chiar la vreo cincizeci de kilometri de aici.

Fără să am idee dacă de partea cealaltă a zidului mă așteaptă ceva sau cineva, vreo sălbăticiune, șacali, hiene bântuie prin regiunea frontalieră care nu e foarte populată, am ieșit la liman,

pe platoul de unde se poate îmbrățișa cu privirea întregul deșert, în punctul culminant al cetății care abia acum realizez cât e de vastă.

Privind pe măgurile mai îndepărtate, se observă ca întinderea e presărată cu dărâmăturile unor pereți din chirpici, topite în ultimele două milenii în țărâna din care fuseseră plămădite.

M-am mirat că pe alocuri se pot observa, pe jumatate îngropate în praf, fragmente de cioburi sau bucățele de sticlă și m-am întrebat dacă ar putea fi originale. Mi s-a confirmat ulterior că da.

O secțiune a zidului a fost reclădită în jurul sectorului de excavație principal și e lesne să deslușim încotro bântuim pe culmea dealului. Acea porțiune e vizibil mai înaltă decât orice altă parte a ruinelor.

În rest, cam până la umeri, în unele porțiuni chiar până deasupra capului, s-au păstrat ca prin minune toate zidurile. Încăperile, aleile, puțurile, cămările, se delimitează în râpele sau terasele vizibile din porțiunea de teren accesibilă prin sărituri, acolo unde putem evalua corect riscul alunecării, pentru că nu există vreo pancartă cu interdicția de a pătrunde în vreun perimetru sau altul.

Am zărit prin colțuri văsuțe de lut ciobite care pesemne fuseseră îngropate, spre depozitare, în mari oale de lut, cu provizii, după cum se obișnuia. În ciuda surpării construcțiilor în pantă, dimensiunea cetătii pare, din vârf, amplificată, sau poate intimidarea vecinătății deșertului îmi creează această impresie.

Mai departe, în vale, se zăresc câmpurile irigate din bazinul fluviului Amu Darya, iar la orizont ghicesc, prin învolburarea nisipului, culmile afgane. În pustietate, lipsită de vizitatori, Kafir Qala pare o ieșire din timp, deasupra căreia vântul poartă cu el șoapta stăruitoare a unor prezențe insesizabile.