Știi cum trece vremea? Interogație a cărei veridicitate este observată de un individ ce n-a trăit prea mult, doar vede în jur, simte și-nțelege. Numere nemărginite de persoane ce-și impun promiscuitatea, jertfind-o parcă grațios, cu finețe, fiind un element vital al vieții lor, acele persoane care-și abandonează odraslele în brațele denaturate ale naturii în timp neprielnic. Jurăminte apăsate, pe care le uiți.

Știi cum? Tot cu vremea. Cu vremea lași uitate momentele divine, umplându-ți interesul cu amărăciune și frustrare. Caz concret: într-un timp inconvenabil ne ridăm , împloșcându-ne memoriile, fiind atenți doar la rutină, la bani și-așa mai departe, ca un dactilograf, care în timp ce lovește mașina, îi sunt dărâmate gândurile pasibile, ca cei care uită providențialul, îndrăgostindu-se de nevoile financiare și goana după ele.

Mă gândesc dacă toți suntem niște frustrați, niște frustrați cu cagule, îmbrăcați în negrul intern, care-i trecerea timpului? Care-i plăcerea trăirii unei vieți celibatare? Nu neg nevoia de pustietate sufletească și intimitate, dar limitată, pentru cât mai puțin timp posibil. Sunt peste 7 miliarde de persoane pe pământ, ceea ce presupune, că trăim într-o societate, una bulversată, deci o concluzie: ne petrecem timpul împreună… generații peste generații, distrugeri peste distrugeri, minciuni peste minciuni, și-ntr-un final iubire divină, doar că cine ce prețuiește?

Cum să păstrezi pe cineva cu nedreptate, cum să păstrezi pe cineva cu indiferență, ei bine daca vrem să vedem frumusețile împreună, trebuie înțelegere, dacă vrem acceptare pentru propriu, e nevoie să acceptăm, dacă vrem un dar, trebuie să-l dăruiești, vrei protecție, protejează. Orice dorești, oferă! Și faci asta nu cu material, ci cu puținul din tine.

 E lumea aceea arhi-tehnologizată, măcar înauntru în ”viscere” s-o ”detehnologizam”… cu vremea și pentru vreme, pentru a face fiecare minusculitate, ori detaliu să conteze, pentru a crea un țel, pentru a fi oameni.

Eseu de toamnă, şi nu emoţie.

Ce e mai frumos?

Pătură blajină, un izvor de frunze sublim căzătoare ca delicatele mâini ale unui pianist dedicat absolut unei serenade de-a lui Schubert, un tablou armonios pastelat… . Nimic antropic, căci atmosfera-i înfăţişată de providenţial, de spirit.

Pe o punte îngustă, rotunjită din lemn zăbrelit, se zăresc în oglinda apei marii romantici, acei romantici care-şi duc viaţa asemeni asortatelor culori de nuanţă maronie.

Va fi prima parte a podeţului asociată cu venirea omului pe lume, îngustul culoar împlinit va fi considerat drumul în viaţă, care aidoma toamnei caracterizează bunele şi relele pentru că pe lângă ploi şi furtuni, vom privi mereu un strop de soare, iar capătul din urmă, va fi drumul din urmă, acela care duce sufletul pe celălalt mal, sau pur şi simplu pe celălalt tărâm.

În continuare întreb:

Ce poate fi mai frumos decât adoptarea ritmului naturii, decât iubirea emoţiei de toamnă, şi nu neaparat cea a lui Stănescu, ci ea în sine.

Emoţia ce te cuprinde când zăreşti prima frunză de viţă-de-vie căzută în propria-ţi curte, gândindu-te că ele se sting, dar că anul viitor vor fi mai multe, şi mai puternice, că fără teamă îşi urmează cursul.

Mă gândesc la emoţia unui pictor, la emoţia acelui om, care-şi plimbă neîncetat şevaletul în spate, pânza, trusa de pictat, cu uleiuri şi acrilice, pentru că ştim că acestea vor da un aspect strălucitor, acel aspect, pe care vrei să-l simţi pe propria piele măcar o dată în viaţă. Iar stând pe-un scăunel, încearcă să surpindă fiecare elemnt al naturii cum nimeni altcineva n-o poate face. Pentru că el e singurul care-şi oferă relaxare profundă, dar şi constructivă.

Ce poate fi mai frumos decât să stai în braţele celuilalt la poalele unui copac, cu frunze în jur pe malul unui lac pregătit de venirea iernii, şi să-l citeşti pe Neruda? Pentru că el e printre acei creatori care te mişcă, e printre acei creatori care te fac să vrei să schimbi ceva în tine.

E emoţia aceea deosebită când zăreşti în depărtare un cuplu îmbătrânit, cu păr alb, veşminte în culori şterse, ea mereu cu o fustă, acoperită de-un palton bej, iar el înalt, dar firav, bucurat de acele 50 de toamne petrecute împreună, acele 50 de drumuri bătătorite, de obositele lor picioare… pentru că sunt drumurile pe care călcau împreună pe imensul covor bej-maroniu, pentru că-şi văd semănăturile, jucându-se lăsându-şi mâinile-n jos, iar cu un zâmbet lărgit de comoara lumii, le ridica parcă până la cer şi-napoi, să ia cu ei câte-o frunză, să-şi noteze şi ei în jurnalul vieţii câte-o emoţie, şi aşa începe tot.

Şi mai intreb: ce poate fi mai frumos, decât simplul gând că există totuşi ceva în lumea aceasta care urmează un ciclu, că sunt câmpii care renasc, că sunt privelişti cu dealuri, munţi, că sunt livezi, care vor fi din ce în ce mai sărace, dar totuşi… totuşi ştim că acestea îşi vor reveni, că nu vor rămâne pe celălalt capăt al podeţului mereu, deoarece pentru ele, pentru lucrurile din natură, există şi un drum înapoi, ele defilând mereu pe aceeşi punte: o încep, o parcug, o termină, iar apoi o încep din nou. E îmbucurătorul gând că măcar ceva rămâne, pentru că noi… ei bine, noi nu mai avem şansa să începem din nou drumul podeţului, o dată ne-am născut, o dată ne-am format, şi o dată, o singură dată plecăm.

 Am ajuns pe la 2 dimineata in Stegersbach, Austria. E in jur de ora 23 acum si mentionez asta pentru ca n-am nici cea mai vaga idee cand si daca postez. Nu vreau sa para incertiduine sau nesiguranta, doar ca toti stim ca sunt unele chestii pe care efectiv e mai bine sa le pastrezi pentru tine.  Am dat la un moment dat pe Mtv, (E stricat „v-ul” de la tastatura) si era reclama Orange. Au idei interesante si de multe ori si amuzante. Azi m-am orientat mai mult spre muzica. Doar si sunetul fundalului conteaza, la fel ca in celelalte domenii. Conteaza cum vezi problema in profunzime, si la fel conteaza si circumstantele in care se cere acceptarea realitatii. Nu era neaparat un pas, sau o paranteza pe care doream s-o fac prin piesa (Ingrid Michaelson – Everybody). Am facut zacusca astazi cu mama si gazda noastra austriaca: am macinat gogosarii, ceapa, etc. a fost frumos. In timp ce ni se desfasurau activitatile, spun astfel, pentru ca pare ca n-am facut nimic fizic, caci atmosfera si conversatiile noastre calduroase ne-au facut sa privim obligatia ca pe ceva superficial, orientandu-ne spre emotia cuvintelor, n-am ars nimic.

 Astazi am prins curajul sa ma destainui in totalitate mamei, si-am avut ocazia sa primesc intelegere si acceptare. Ma gandesc ca de multe, chiar de multe ori incercam sa evadam, sa scapam de cotidian, de rutina, si cel mai groaznic lucru e atunci cand pierzi pe cineva apropiat. Atunci iti dai seama ca de multe ori evadarile tale au pierdut. iar noi impreuna cu ele.

Cred ca in permanenta simtim nevoia de cateva momente in singuratate, dar oare atunci, cand le luam cam des, nu pierdem cam multe etape chiar din jurul nostru?  Sau cum eram eu: pentru un moft. Ceea ce vreau sa spun, e o concluzie a zilei de azi, putin distantata de amalgamul de-aici. Mama m-a inteles, desi nu ma gandeam ca ar fi posibil.

C: cei mai norocosi suntem ca avem o familie, sau pe cineva care sa fie langa tine. Eu multumesc!

Anul trecut la Brainiac pe Discovery, într-o scrisoare primită de la un telespectator se găsea întrebarea: „Este omul mai deştept dacă are capul mai mare?”. Ei bine, au făcut ei ceva teste superficiale, şi bineînteles că răspunsul a fost negativ. Nu, nu are nicio legătură.

Acum, când citesc pe BBC, descopăr cu totul altceva, şi câte beneficii poate avea un cap mai mare. Cercetătorii spun că primii ani în dezvoltare sunt critici. Într-adevar, nu-i nevoie sa fi cercetător să ştii asta; doar că până la vârsta de 6 ani, capul va fi atins 93% din mărimea finală.   

S-au făcut teste de memorie pe 270 de voluntari, iar ca măsură standard s-au făcut filme şi măsurări ale capului. Unul mai voluminos a dobândit o performanţă mai mare în teste; mărimea acestuia poate fi genetică, dar este infuenţată şi de stilul de viaţă: nutriţia slabă sau boli la vârste fragede care pot compromite creşterea. Logic.

Ce-am vrut să mai spun este că şi în cazul bolnavilor de Alzheimer este valabil. S-a demonstrat că cei cu creier mai mare ca volum, au capacităţi de memorie şi gândire mult mai bine conservate decât ceilalţi pacienţi. So take care with your head!

Having a big head may help protect against the worst ravages of dementia, say researchers.

Mă gândeam acum: De ce toată lumea spune „Te iubesc din toată inima!”?

De ce? Ce-are inima atât de special, la urma urmei creierul controlează tot, el trimite informaţii şi-aşa mai departe. Iubeşti din muşchi?

N-ar fi mai interesant să spună cineva „Te iubesc din tot ficatul!” sau „Te iubesc din toţi plămânii!”? Oricum toate organele sunt vitale, nu?

Sau cu ura. Din nou: „Te urăsc din toată inima” Iar intervine ea. Ce se mută tradiţia asta pe la noi. Înainte iubeai cu inima.

De ce sacrificam frumosul? De ce hoinărim prin lume enigmatici si rătăciţi?

De ce impăcarea cu sine pare a fi atât de complicată şi pare să n-aducă roade?

Ne ascundem în spatele unei cortine aşteptând să ne iasa propria sosie,  aceea care-i îmbucură pe toţi, iar noi, sictiriti…

Noi ce ? De ce ne poate fi teamă? De noi inşine?

De mult voiam să mă mai bloguiesc cu câte ceva, dar aveam atâtea subiecte încât nu ştiam cu ce să încep. Le-am cam pierdut şirul acum. Pentru Nicu prima dată.

N-am mai folosit celălalt blog, mi-am schimbat atât de mult de-atunci felul de-a scrie, extraordinar. Sunt etapele prin care treci, te schimbă, iar acum, când le revăd, sunt puţin nedumerită. Ceva ca şi(expresia) „eu?”(and a straight face).

Dar totuşi, au fost şi acelea parte din viaţa mea, de-asta nu anulez blogul, căci nu e acelaşi lucru ca pe foi, acolo am şi comentarii, vad pareri. Oricum, după atât de multă absenţă între noi, mă simt bine c-am reprimit persoana aceea căreia i-am cumparat un coif cu coarne de viking şi l-am pus într-o cutie plină de pliante şi oferte.

Next: Am început să editez paginile, la viteza mea, sper să le termin anul acesta.