pierd ce nu mai sincer cu sinele meu.
a murit hibridul personalitatii,
pentru că el era,
pentru că eram eu.
în ciuda copacilor se vede pădurea
îmi stă bine îmbrăcată în hârtie.
viața asta îmi răscolește atomul
din cuvinte pot să te fac să te simți
frunză-n vânt, soare cu dinți.
te pot călători
fără să simți.
poate că poluez atmosfera
cu vorbe deloc frumoase,
poate că alergând spre tine
respir mai des și elimin dioxid de carbon
în exces.
poate că din cauza mea se întâmplă încălzirea globală.
Purta mugurele unei nervozități.
Se insinuează pe sub haine
Un soare murdar,
O mulțime de gură-cască.
Un univers fluid și amintiri translucide de albastru,
Zorii de toamnă,
Și rafturi care gemeau de cărți.
Soarele se târî într-un nor,
Sinele reîncălzit.
S-a închis primăvara-n mine
În încheietura mâinii.
Și o port pe tâmple
În rădăcini albastre,
Cu puțin amestec
De soare regenerat,
Diform, ușor dezmembrat.
Ceva din obrazul tău trandafiriu
Mă-nțeapă fără milă
Acidul din vânt,
Rostogol de maci.
Fragmente de lămâie stoarsă
O linguriță de ploaie,
În ceașcă.
Ferestre uscate de ploi
Și suflete moi,
Pe pervaz.
Izotopi înecați în mândrie
Cămăși cu miros de iasomie,
În extaz.
Invers faci tot ce îți spun
Tu răsari, eu apun.
Genunchii tăi au petale de crin
Sălbatic dor și chin…
[Te-am luat de mână
În timp ce duceai gunoiul
Punct de sprijin]
Miroși a tren întârziat de-o oră.
Pe unde ai mai fost?
Viața face o pauză…
Inextricabil!
Ți-am găsit un loc în ploaie
Ca să dăm foc la gunoaie.
Și cerul l-am atins.
Desface noaptea ce a țesut ziua
Semiculori ciudate, luna
Vorbeam întruna.
Mi-am întors iarna pe dos
În mii de primăveri
M-am ales cu flori iluzorii
Desfăcute-n alb pe rochii
Plăcute tăceri.
Neînfricată în abstract
Eram tragedie.
[Între noi chimie]
Ești binevenit în capul meu
Pentru câteva secunde
În ciorapi negri,
Cobora ca zațul de cafea
O frunză.
Mai vrei să-mi fii?
O să-mi mai scrii?
Nu caut culori…
Te rog, să nu ne întrerupem când ne ignorăm!
Culege-mi fricile subtile
Ca să mă vindec tot sub soare
Să mă liniștească vântul
Să mă șterg la ochi cu gândul,
Că tu și eu se poate confunda
Într-o semiculoare
Răsar ca versul înflorit
Eram pustiire.
Gânduri mici, idei absurde
Toate fug, inexorabil
Să mă uite primăvara
Și norii strânși în pomi
Ca și cum ne știm de-o viață
Violet mi-e cerul
Cenușiu, amurgul…
Nu mai ești binevenit
În fața zilei care doare
Florile de măr se-nchid în ele
Trag fermoarul să respir culori
Să mă revăd cu tine.
Oare soarele va reuși vreodată să ne înghețe hainele de pe noi? Sau ploaia ar putea cădea în sus și să usuce pământul? Dar sinele? Ar putea să nu mai locuiască în noi?
Cu coatele sprijinite de pervazul semi-prăfuit au privit intensitatea precipitațiilor de cuvinte lovite de geam. Noiembrie histrionic începea să taie jumătate de copac, din hibridul personalității crude. Sensurile s-au săturat să rescrie gânduri și cuvintele să le gândească. Până și claviculele s-au săturat să se desprindă de gât și apoi să se lipească la loc.
Unii au început să își piardă speranța în cuvinte pentru că le consideră manipulatoare, toxice, viclene iar absența lor le distruge frumosul. Atunci când le avem, ne folosim de ele, interpretăm, ne jucăm, ne agățăm, sucim, învârtim, îndepărtăm sau apropiem, în scris sau cu voce tare. Nu știu dacă omul e de vină sau pur și simplu, ele, cuvintele? Pentru că în gânduri nu există neadevăr ci doar forma lor reală, fără impurități. Imaginația oricât de rea ar putea fi în toate formele ei abstracte, e reală. Pe când realitatea e manipulată de cuvinte ca să nu pară atât de dureroasă. Din minte izvorăște adevăratul sens atunci când mâinile sau gura ne trădează.
Azi, nu voi mai folosi cuvântul, voi lăsa gândul să înflorească. Energia provine din gândul imaginar, din faptul că sinceritatea merită expusă.
Mă întind pe cer de parcă nu-mi pasă
Sensibilă, insensibilă,
Amară, uscată,
Înaltă, subțire,
Toamnă căzută.
Vârtejul de nori
Mă spulberă
Și-mi împrăștie tot gunoiul artistic în
Cicatrici spațiale.
[Îmi place aerul,
Aerul condiționat, în timpul verii.
Îmi place aerul de toamnă,
Necondiționat de nimeni]
Aer de octombrie puțin, prea puțin,
În mine trăiesc mai mulți inși
Necunoscuți, nesiguri, intergalactici
Cu multe cicatrici.
Aer cărămiziu, mărunt, din cosmos
Sunt, nu simt, renasc,
Toamnă rănită.
Vara se întâmplă minuni (VSÎM). Putem umbla cu sufletele dezbrăcate, fără mâneci, cu gâtul acoperit și cu șosetele până la genunchi. O lume aberantă (OLA). Zilnic, cu capul gol, cu traista pe umăr și plasa de Lidl în cealaltă mână, aproape ruptă. Orașul sec, descompus (OSD) cu blocuri zdrențuite și nevoia de a simți căldura din asfalt, într-un loc străin de mentalități comune. Pentru că cei integrați nu simt nevoia de a gândi, de a visa, de a se descălța. Sub anestezia luminii (SAL), ei nu știu că întunericul naște flori sălbatice, albe, de pus în vază, pe noptieră. Cu ușa închisă și geamul neapărat crăpat cum am mai putea defini noțiunea de „timp frumos”?
Se cuvine să ne întrebăm, dar cu „noi” cum rămâne? Pentru că unii se miră că plouă înspre iulie, iar cerul e mai aproape ca oricând. Deși, sunt suficiente anotimpuri cu amestecuri de raze leșinate încât să fim mulțumiți.
Dacă ar fi după mine, aș trăi sub toamnă, sub umbrelă și următorii treizeci și cinci de ani. Aș extrage picăturile de ploaie din surse diferite, aș lua fiecare amănunt al apei și l-as sublinia cu marker-ul.
Așa că vreau să rămân la curent cu prefigurările unei ploi acide, sfidătoare, străine de locul în care m-am născut.
Și totuși, cu „noi” cum rămâne? Suntem ai nimănui, ne facem auziți doar prin lucrări de licențe, prin cuvinte mute, surde pe blog-uri și vorbim doar doi câte doi, în șoaptă. În speranța că cineva va auzi strigătul, continuăm să ne lăsăm scriși de o societate subordonată constrângerilor meteorologice.
Pentru că oricât de mult am vrea să închidem geamul și să crăpăm ușa, ar ploua mărunt, amar, subtil, acid, cu spume.
Ploi amărui pe ferestrele goale, 
Sufletul respiră inconștient,
Ne trăim primăverile cum știm,
[Sau cum nu știm]
Când ne bucurăm de roșii uscate
Iar călcâiele ploii ne joacă pe spate.
Așa ne bucurăm, când reciclăm discuții
Și uităm că suntem făcuți să găsim soluții.
Roxanne Lys 