Pe două roți – jurnal de pasager. Vacanță de vară în haina de ski (1)
Motivați de un factor cu totul neprevăzut pentru mine (o motocicletă Honda Transalp funcțională combinată cu o mașină nefuncțională), și hotărâti la un concediu cu un buget cât mai redus posibil, am ales varianta unui traseu accesibil „pe motor”, ceea ce înseamnă în principal două lucruri care au atârnat greu în alegerea destinației: primul, excluderea din start a unor distanțe de ordinul miilor de kilometri, neavind nici vehiculul, nici experienta si nici fundurile pregătite pentru un astfel de drum; al doilea, căutarea unor locuri deosebite, dar mai greu accesibile (citește: drumuri pline de gropi, macadam,care nu o sperie deloc pe Honda noastră – ceea ce nu ne-a ajutat la alegeri, pentru că România are o oferta interminabilă din acest punct de vedere); doream drumuri de care să ne bucurăm în liniște, fără aglomerație, fără TIR-uri, fără ambuteiaje. Ne-am trezit astfel că ne planificăm un „road trip”, unde drumul parcurs are cel puțin același farmec ca și destinația în sine. În plus, ne-am planificat să nu planificăm chiar totul. Stabilm direcția și apoi mai vedem noi. In plus, aveam avantajul net de a nu ne păsa nici cât negru sub unghie (ca să nu zic sub suspensie) de gropi și drumuri proaste.
Am optat în cele din urmă să parcurgem Transfăgărășanul, pe care nu îl văzuse nici unul dintre noi, și să coborâm spre Râmnicu Vâlcea pe la Curtea de Argeș. Apoi urma să ne decidem ce facem, finalul vacanței urmînd să culmineze (la propriu) cu o urcare – fără motocicletă – pe Masivul Cozia.
Ziua 1: Repetiția generală. Brașov-Zărnești – Șinca Veche – Făgăraș– Brașov.
Ne-am dat seama că nu plecaserăm niciodată la un drum lung (citește: peste 100 km pentru mine, pasager speriat de motocicletă), doi oameni cu Honda, cu un topcase plin de bagaje în spate. Buun. Zi de repetitie generală – oricum, Făgărașul era înghițit pe jumătate de niște nori negri și probozit de meteorologi cu cod galben de ploi, ceea ce te face să te ia cu frig numai la gândul că…. Deci, repetiție generală, cu costume (eu mi-am improvizat echipamentul din haina de ski, care poate părea o nebunie în momentul în care te urci pe motor la 30 de grade la umbră, dar îți dai seama că a fost cea mai bună idee din lume după ce te bate vântul cu forta lui de 20-30 km la oră+ cei 60-70 +…. de km/ora ai motorului…) și bagaje. Nu am ales drumul național Brașov- Sibiu, ci am mers spre Zărnești- pe DN 73 B și de la Zărnești spre Poiana Mărului – Șinca, pe drumul 73 A) Drumul este sinuos, cu un peisaj foarte sălbatic, împădurit, cu sate foarte liniștite și uitate de lume (între Zărnești și Șinca Veche ). Am mers kilometri întregi fără să întâlnim un suflet. De-abia plouase, pădurea mirosea a rășină 
amestecată cu miros proaspăt de flori și fân…numai posteriorul să ne țină, că în rest nu ne deranja nimic pe lume. Și așa, șontîc-șontîc, am ajuns în Șinca (Veche), că de cea Nouă trecuserăm fără să ne impresioneze cu ceva.
Duși de spiritul nostru de aventură cam atins de reumatisme – deschis de o motocicletă achiziționată la peste un deceniu de vremea studenției – am luat-o cam la întâmplare spre Mănăstirea Rupestră, îndrumați de un indicator din Șinca Veche.
Aflat cam la 3 km de Șinca Veche, locul pare adus de pe altă lume și lipit, nu se știe cum, pe Pământ. În primul rând, mănăstirea este construită într-o zonă mai înaltă, de unde poți să te uiți la Carpații Meridionali cât îți poftește inima – pentru noi, sub niște nori demni de un acuarelist bun.
Tot ansamblul de la Șinca este, pentru niște neștiutori picați din cer ca noi, o surpriză absolută. Dacă deja doriți să vizitați mănăstirea, vă sfătuiesc să vă opriți aici cu cititul textului și să il reluați după ce vă întoarceți. Altfel ratați o parte din surpriză și, credeți-mă pe cuvânt, ar fi păcat.
Mănăstirea rupestră, adică monumentul istoric, este ascuns între copaci și stânci, oarecum în căușul unei văi împădurite. Intrarea este de sus, drumul ducindu-te prima dată spre mănăstirea propriu-zisă, o mănăstire de maici. De la intrare simți armonia acestor locuri. Clădirea principală a mănăstirii, cu lemn și cascade de flori, îti dă o senzatie de eternă tihnă. Modestia și discreția maicilor de acolo pe care noi, turiști zgomotoși, le vizitam nepoftiți cu curiozitățile noastre de vacanță, te fac să cobori tonul vocii și obiectivul aparatului foto. Nu am indrăznit să fotografiez locul maicilor, mi se părea că le calc intimitatea, așa că le-am lăsat în lumea lor blândă și atinsă de spirite bune și am urmat indicatoarele „Grota” (așa îi spusese și călugărița căreia i-am cerut îndrumări) spre mănăstirea rupestră.
Locul este amenajat cu cea mai mare atenție la natură, la peisaj, la materiale, la destinația locului. Am admirat gardurile mici de zeci de metri lungime construite de-a lungul potecilor care duc la zona istorică, împletite cu mare măiestrie (gardurile, nu potecile) – am tot stat și ne-am uitat cum sunt îmbinate nuielele din care erau făcute, ca turiștii americani în fața sarmalelor cu mămăligă, dar erau det
alii gândite și făcute de mâini atât de pricepute încât nu am putut decât să ne bucurăm de așa ceva în țara noastră de case Baumax (vorba bunului meu motociclist de viață). Potecile amenajate cu mici canale de scurgere, totul diin lemn și piatră, indicatoarele de lemn. Nimic nu era la nelalocul lui. După această vizită uluitoare, am citit că arhitectul Serban Sturdza coordonase proiectul de renovare a acestor locuri. Recomand oricui dorește orice fel de construcție „în natură” să viziteze acest loc, poate va suprinde adecvarea construcțiilor. Și poate țara noastră va avea o ușa de termopan sau o balustradă de inox în minus.
Am mers mai departe spre „Grotă”, care ne-a apărut la un moment dat între copaci, tăcută și monumentală.
De fapt, nu vezi mănăstirea săpată în stâncă, ci o construcție probabil de protecție (și încă în lucru), dar suficient de închegată ca să ne dăm seama de ideea ei, ca un fe
l de acoperiș „cu ochi” transilvani, peste o structură de lemn. Ca și restul arhitecturii, totul se potrivește. Cu un pic de atenție la capși picioare, ca pe șantier, intri în peștera propriu-zisă.
Nu știam nimic despre acest loc. Am citit mai tărziu că are origini controversate – mulți susțin că este un lăcaș de cult din vremuri precreștine. Alții că este un loc cu puteri magice. Ce este sigur este că sute de ani a fost un loc folosit de creștini ca biserică, săpat în stâncă și înfrumusețat cu mult efort.
Locul este săpat, așa cum spuneam, probabil dintr-o mică peșteră naturală – se văd în multe locuri urmele uneltelor – și are mai multe încăperi. Înainte să ajung la cele mai spectaculoase părți arhitectonice, am văzut cea mai frumoasă parte a magiei locului: sute și sute de bilețele pline de rugăciuni, dorințe, mulțumiri sau cine știe ce alte gânduri îndrumate de credință. Semn clar că ne aflam într-un loc al veneratiei. Ceea ce te face să îti închizi telefonul șî să încerci să te transpui într-o stare de spirit mai sobră.
Turla” bisericii rupestre este toată o metaforă. Săpată și ea în stâncă, indică la propriu dorința oricărui credincios de a se ridica la cer.
Semne mai mult sau mai puțin explicite se văd pe pereț
i. Un portret – icoană desenat pe perete într-o zonă unde este altarul principal, mă găndesc. Inscripții la care mă uit ca la poarta nouă. Lumini discrete arată puțin, fără să dezgolească totul, din locul magic.
Iesi cam ametit, strângând în mâini o casca de motocicletă căreia nu îi mai găsești in locul acela nici un sens.
Dar ne recuperăm repede. Bem apă bună din izvorul de lângă grotă, ne distrăm de casa „hobbit” (un dom literalmente acoperit de iarbă verde) unde este un mic magazin de obiecte religioase și plecăm înapoi pe potecile împletite.
În parcarea goală de pe platoul de deasupra mănăstirii ne amintim de două mere îndesate în fundul rucsacului pe care le mâncăm cam bătuți de vânt, dar mulțumiți de priveliște.
Despre calatoria cu trenul
Textul este scris cu vreun an si jumatate in urma. Intre timp, calatoriile cu trenul au devenit pentru mine o raritate, dar, pentru ca totul trebuie sa aiba o compensatie, eu am parasit lunga mea relatie cu CFR-ul pentru ca una din miile de masini care se tarasc pe drumurile patriei sa faca acum mii de kilometri pe luna intre Cluj si Brasov.
De copil ȋmi plǎceau cǎlǎtoriile cu trenul. Aşteptam cu nerǎbdare vacanţele, rǎsfoiam de zeci de ori „Mersul Trenurilor” (deja ȋnvǎţasem ce reprezintǎ cifrele misterioase de pe fiecare filǎ (de exemplu Tmişoara Iaşi era la 300), de-abia aşteptam locul la geam şi sǎ numesc cu glas tare gǎrile ȋn care ne opream.
Probabil pornind de la pasiunea mea ciudatǎ pentru cǎlǎtoriile cu trenul, un zeu şugubǎţ mi-a sortit ca vreo 4 ani de zile sǎ parcurg cel puţin 2000-3000 km cu trenul, ȋn fiecare lunǎ.
Dacǎ pe vremea copilǎriei era un eveniment, iar ȋn adolescenţǎ şi studenţie erau moment e de refugiu, de cǎutare a necunoscutului şi de cunoaştere, acum drumul cu trenul a devenit rutinǎ (şi, mai nou, doaro amintire).
Constat cu bucurie câteva evoluţii ȋn lumea trenurilor noastre: a dispǎrut o parte (doar o parte!) din vagoanele acelea care puţeau a vechi şi a WC fǎrǎ apǎ, care huruiau de ȋţi suna dupǎ aceea ȋn cap cadenţa roţilor o sǎptǎmǎnǎ, ȋn care aerul era condiţionat doar de numǎrul persoanelor din compartiment şi de acordul pentru “putem deschide geamul”, existǎ chiar şi controlori amabili şi civilizaţi (şi chiar culţi – am vǎzut sǎptǎmâna trecutǎ o doamǎ şef de tren care citea cuminte Muntele Vrǎjit ), ȋn general picioarele nu ţi se mai odihnesc pe un covor de coji de seminţe. Textul de faţǎ ȋl scriu pe laptopul cuminte conectat la prize din vagon.
Bineȋnţeles, existǎ şi reversul medaliei: ȋn ultimii ani am pierdut luni de viaţǎ prin gǎri şi trenuri din cauza ȋntârzierilor, iar faptul cǎ, sǎptǎmânal, petrec peste 12 ore pentru a parcurge 600 de km (la o vitezǎ care ne aminteşte de vremurile lui Saligny şi Carol I) mǎ face sǎ ȋmi iasǎ urticarie când citesc ştiri despre trenurile chinezeşti care au deja viteze de aeronave transatlantice. Incǎ gǎseşti personal CFR care socoteşte cǎlǎtorii un fel de accesoriu neplǎcut dar necesar, iar dacǎ renunţi la Intercity-uri şi te aventurezi ȋn personale ai şansa sǎ vezi şinele de tren din WC şi scene demne de filmele de glorie ale lui Kusturica ȋn compartimente. Tehnica de ultimǎ orǎ joacǎ feste, astfel ȋncât uşa automatǎ se ȋnchide fix cǎnd eşti cu un picior afarǎ din vagon, iar sistemul de climatizare se stricǎ doar ȋn zilele caniculare, la 3 dupǎ amiaza, ȋn vagoanele ȋnchise ermetic.
Totuşi, ȋncǎ mai ȋmi place sǎ merg cu trenul. Incǎ ȋmi place cadenţa roţilor de tren (scuzaţi expresia fumatǎ, dar exactǎ), ȋncǎ ȋmi plac locurile la geam şi ȋncǎ stau ore ȋn şir cu ochii aţintiţi asupra peisajului care ȋmi trece prin faţǎ.
Ce constat ȋnsǎ este cǎ trenul şi-a schimbat “compoziţia” . Pur şi simplu am senzaţia cǎ in secolul XXI, in Romania, oricine trebuie sǎ se deplaseze din locul X ȋn locul Y sare ȋn maşinǎ şi pleacǎ. Cǎ aşa dǎ bine, nu poţi merge ȋn vacanţǎ cu trenul, nu poţi merge ȋn delegaţie cu trenul, nu poţi merge la prieteni cu trenul. Nu ne amestecǎm cu plebea. ȋn consecinţǎ, trenurile sunt pline doar de studenţi (eternii abonaţi la trenuri), de pensionari – şi aceia doar din cei fǎrǎ mijloace – bǎbǎtii de la ţarǎ şi mase nedefinite de oameni nespǎlaţi care beau bere la PET. Pe de o parte.
Pe de altǎ parte avem cu toţii telefoane, laptopuri, ipod-uri, iphone-uri (mai rar, chiar şi cǎrţi – dar extrem de rar), menite sǎ ne umple orele pierdute pe tren. Oamenii nu mai comunicǎ ȋntre ei. Prin 2000, când chiar dacǎ aveai telefon ȋncǎ nu puteai sǎ stai cu orele de poveşti pentru cǎ preţurile pe minut nu ȋţi permiteau, iar laptopurile ȋncǎ se cǎrau cu cǎruciorul, conversaţiile se legau mai uşor. Intrai extrem de uşor ȋn alte lumi. Trec repede peste zecile de tanti care erau ȋn stare sǎ trǎncǎneascǎ cu orele despre durata optimǎ a fierberii sarmalelor sau peste “bǎ, ştii ce a fǎcut Steaua , *** mama lor de ticǎloşi, etc”. Dar ȋmi amintesc cu plǎcere de cǎlǎtoriile lungi de la Bucureşti cu un domn care studia teologia şi cu care am fost ȋn stare sǎ discut vreo 4 ore despre Bulgakov (pe care atunci ȋl descopeream), sau de inginerul cu plete, rocker prin vocaţie şi DJ la radio ȋn timpul liber, cu care am discutat despre muzicǎ (el despre rock eu despre Mozart & Co. si ne-am inteles de minune), de doamna de viţǎ nobilǎ cu care am discutat despre vremuri interbelice, de profesoara de psihologie care se bucura de soarele de dupǎ ploaie.
Acum fie oamenii aleargǎ imaginar cu maşinile (pentru cǎ ȋn realitate depǎşesc cu prea puţin viteza trenului) sau dacǎ sunt constrânşi sǎ vinǎ cu trenul se adâncesc laptopuri şi telefoane. Suntem ȋmpǎrţiţi ca oile ȋn vagonul tip autobus, vezi doar cefe, nu feţe. A dispǎrut intimitatea compartimentului de tren.
Short blogging break (pentru ca pauza de tigara nu am, ca nu fumez)
Playlist-ul meu s-a gandit ca e mai bine sa imi ofere o sambata plina de surprize, asa ca s-a amestecat singur (nici nu mai am nevoie de optiunea shuffle). Asa ca, nu termina bine Leonard Cohen sa constate ca Alexandra is leaving, ca vine Comandorul la Don Giovanni-ul lui Mozart, dar cand te astepti sa moara don Giovanni in chinurile iadului incepe Milonga de mis amores, iar cand in sfarsit incepi sa scrii la tastatura in ritmuri rapide de milonga vine Richter cu Preludiul de Rachmaninov in sol minor si imi schimb iar cadenta la scris.
Serial de tango
Episodul 1: acum vreo 10-12 ani o studenta cam salbatica si cam grasuta cauta disperata partener pentru dans si scoala de tango. In Cluj nu exista asa ceva la ora aceea (nici scoala de tango, nici partener de dans pentru studenta cea plinuta), existau numai sfaturi prietenesti “du-te la dansuri de societate, ca acolo se face si tango”. Nu, multumesc. Eu vreau tango. Argentinian. Si atat.
Episodul 2: Au trecut vreo 4-5 ani. Studenta a intrat pe piata muncii, s-a facut blonda, a slabit, a plecat la Bucuresti. Acolo a gasit scoli de tango (cateva, putintele, abia rasareau timide pe piata), scoli care aveau cursuri doar in timpul saptamanii. Dar fata noastra a descoperit in Bucuresti si orarele multinationalelor care nu prea ii permiteau sa se tina de tango, si altele….care nu ii lasau timp de tango.
Episodul 3 nu prea merita descris, o prima tentativa de lectii esuate. Profesori de…altfel de dansuri incercand sa predea tango argentinian. Pana si entuziasmul de cursa lunga al domnisoarei a intrat in criza impreuna cu economia mondiala…
Episodul 4: In sfarsit, prima lectie de tango argentinian: picioarele relaxate, genunchii flexati, urmeaza partenerul, axul usor inclinat, nu te lasa pe spate, urmeaza partenerul , nu te lasa nici pe partener in fata, mergi cu spatele, urmeaza partenerul, intinde piciorul, mergi cu spatele, cu varful nu cu tocul, intinde piciorul, urmeaza partenerul, schimba greutatea, urmeaza partenerul. Epuizare totala. Entuziasm pe masura.Paaarampam papapaaaaampam….
Episodul 5: Disperare. Trei luni de tango si nimic spectaculos. Caminar, caminar, caminar. Mers cu spatele, mers cu spatele mers cu spatele. Intinde piciorul. Urmeaza partenerul. Urmeaza pieptul partenerului. Nu salta cand pasesti. Bazinul relaxat, genunchii flexati, pieptul sus, capul sus. Nu incorda mana. Urmeaza partenerul. Mers cu spatele, mers cu spatele, mers cu spatele…..caminar, caminar, caminar…
Episodul 6: Panicaaaa. Prima milonga.Prima petrecere de tango. Iesita din laborator si lansata in realitate, intre oameni care vin, se uita unul la altul, se apropie unul de altul, se imbratiseaza si pornesc o data cu (iertata fie figura de stil fumata) valurile muzicii. Coplesita de “avansatii” care isi vantura picioarele in toate partile sau trec cu gratie, perechi, perechi, imbratisati si zambitori, plutind parca, in timp ce tu iti tragi repede picioarele pe sub scaun sa nu ii incurci. Incerci sa zambesti si tu, superior. Nu iese. Fisticita mai rau decat fetele de pe vremuri la debut te miri ca cineva vine sa te invite la dans si iti zici, umilita: (vai, saracul, s-a gandit sa fie amabil ca am ramas singura nedansata). Nu mai stii nimic, te incurci, vai de mine vreau acasa. Nu incorda mana, relaxeaza-te, Monologul interior continua, Caminar caminar caminar. Urmeaza partenerul, urmeaza partenerul…..partenerul, om subtire, isi freaca discret incheietura….nu mai incorda mana!
Episodul 7: Mionga nr. 2,3,4,5,… Uau, m-a invitat la dans. Hai sa vedem……… Urmeaza partenerul (la milonga nu iti spune nimeni asta, dar deja iti spui singura). Si iti continui monologul: Nu incorda mana. Intinde piciorul. Relaxeaza-te. Da, mare relaxare sa mergi cu spatele, gratios, pe tocuri de 9 cm, sa intinzi piciorul sa faci piruete sa nu te lasi pe partener, dar nici pe spate, sa il asculti, sa il urmezi…..La naiba, oare ce o fi vrut sa fac? Gancho? O viata are omul. Gancho sa fie. Hm, cred ca totusi nu vroia sa fac gancho da’ acuma daca tot m-am pornit, hai sa aruncam piciorul pe dupa genunchiul lui. Pazea!
Episodul 8: Prima lectie de dans in pozitie inchisa (adica iti imbratisezi partenerul si incepi sa dansezi). Caminar caminar, caminar. Observatia partenerului dupa vreo 2 minute de dans: E ok, poti sa incerci sa si respiri!!!!!
Episodul 9 e scurt de tot: Evrika! Te-ai simtit bine tot dansul. Nu te-ai gandit niciodata la postura, incheietura, vai oare ce-o fi vrut sa fac? nu, ai descoperit conexiunea aceea cu partenerul care te face pur si simplu sa urmezi muzica intr-una din cele mai frumoase armonii care se pot crea intre doi oameni.
Episodul 10. Hmmmm, oare unde naiba a disparut conexiunea aia, ca acum o tanda era acolo…..
Episodul 11. Hai pur si simplu sa dansam tango! Fara opinteli, fara disperari, fara show off ca nu suntem Nureev sau Pavlova, si nu trebuie sa demonstram nimic nimanui. Suntem doi oameni, care poate nu ne cunoastem decat numele si faptul ca avem o pasiune comuna, suntem un cuplu de dansatori intre alte cupluri de dansatori. Incepe muzica si incepem si noi o scurta poveste in doi. nu conteaza ca figura x nu a iesit cum trebuie, sau ca floricica y nu a iesit perfect. Poate avem chef de o tanda intreaga numai de caminar. De simplitatea de a “merge” pe muzica in doi. De a incepe o conversatie care nu are nevoie de cuvinte. Si de a o termina zambind, desi nici unul nu a scos un cuvant.
Si serialul continua…..
O aniversare deosebita
Azi, parintii mei implinesc 40 de ani de la casatorie. 40 de ani pe care, va asigur, i-au petrecut frumos impreuna :).
Stela's Journeys 
Recent Comments