În general se predau rețete de succes instant, pentru succesul postum nimeni nu știe rețeta. Dar și succesul instant e greu de țintit. Și atunci omul alege calea mai sigură a urcușului ierarhic, unde promisunea reușitei se mută dintr-un buzunar într-altul de-a lungul vieții pentru a fura mereu timp.

În  Deșertul Tătarilor, tema principala este a ratării destinului prin așteptare si amânare. Locotenentul Drogo are parte de o carieră militară obișnuită, împlinită doar la nivelul rutinei comune, fără a face saltul spre stadiul eroic, ratându-și astfel șansa de-a fi protagonistul aureolat de o bătălie istorică. Pariază totul pe o carte mare în spiritul cavaleresc de odinioară, figura lui dramatică e în contrast cu zâmbetul viclean de  caporal  în permisie. Așteaptă o viață lupta cu tătarii, iar când aceștia năvălesc, el nu mai e decât un ofițer uzat tras pe linie moartă. Viața lui e un deșert de la un capăt la altul. Nici o oază nu îi apare în cale de-a lungul vieții. Trăiește doar cu speranța unei oaze, care sfârșește și ea sub crucea iluziei.

Accentul cade inevitabil pe ratarea locotenentului Drogo, astfel ca uităm că într-un fel el e și victima momelii sistemului, cel care promite mereu destine glorioase. Și dacă ar fi apucat bătălia cea mare și ar fi murit în ea sau s-ar fi remarcat prin bravură, personajul s-ar fi împlinit lăsându-se folosit de voința sistemului, nu de voința proprie. În același timp, nu doar el este amăgit de iminența atacului, ci și cei rămași acasă, care sunt ținuți în frica așteptării. Ne putem imagina noi, plecând de la realități istorice, că orice fortăreață e întreținută și cu propaganda fricii. Prin urmare, cei de acasă așteaptă, Drogo așteaptă, toți sunt controlați ca destin de elite. Pierd dacă li se consumă viețile în așteptare, cum pierd și dacă începe marele război, folosiți și amăgiți de o glorie iluzorie. 

Însă ne putem întreba și altfel; Oare falsifică literatura viața atunci când face din Drogo un erou ratat? Pentru multi cariera lui de burghez militar e un vis irealizabil. Prea mult romantism existențial face ca orice realizare palpabilă să însemne prea puțin. Aidoma lui Ivan Ilici al lui Tosltoi care urmează la riglă linia vieții sociale ca să se trezească în pragul morții că și-a abandonat pe drum ființa și acum se luptă cu disperare să o regăsească. În ultimul ceas, griul vieții lor e scăldat în lumina finală. Ivan Ilici și Drogo mor mântuiți de lumina ființei lor și eliberați de povara sinelui social.

În colțul opus al vieții îi avem pe cei care preferă să umble dezbrăcați de orice uniformă prin lume.

La 32 de ani, lui Francois Villon i se comută pedeapsa cu moartea prin spânzurare si este expulzat definitiv din Paris. Din acel moment el este expulzat definitiv din istorie. Nu se mai știe nimic despre poetul bandit, nici cât a mai trăit, nici ce a mai jefuit sau cântat în versuri. Dincolo de aspectul prozaic, te poți gândi cu o candoare modernă, cum de un om iesind din spațiul burgului își putea pierde urma până la a ieși din evidența istoriei. Cât spațiu liber exista atunci în lumea întreagă! Ne putem da seama că încă de atunci orașul a fost creuzetul progresului civilizațional, dar și al pierderii libertăților naturale care au fost înlocuite cu libertățile civice. Mai interesant însă este aspectul poetic al acestei dispariții pentru totdeauna. După evadarea în vers, Villon evadează și la propriu, poetizându-și pașii. Înainte, evadase din pușcării și apoi se refugia în balade pentru a respira solitar. Acum are ocazia sa întrupeze ritmul metric călcând în afara spațiului și timpului istoric. 

Însă cel mai neînfricat individ în fața ordinii sociale este legendarul Diogene. El știe că daca stai de vorbă cu diavolul, nu esti înger, dar nici nu ești diavol. Ca și Ulise, e viclean în numele a ceva frumos, nobil. Se amestecă prin târguri ca un zeu spion. Îl sfidează pe Alexandru Macedon, care nu-i retează capul și pleacă învins intelectual în fața lui. Oare curajul lui Diogene e pură inconștiență sau știa că Alexandru cel Mare fusese elevul lui Aristotel? Instrucția intelectuală plus mintea genială îl fac pe Macedon să deosebească perfect categoriile. Dacă îl omora pe Diogene, mulțimea i-ar fi dat dreptate celebrând supusă triumful puterii asupra spiritului. Un triumf fals, evident. Macedon avea un spirit superior, care nu putea fi consolat de răzbunări meschine. A juca pe cadavrul unuia mai înțelept ca tine reprezintă o înfrângere. Din păcate, Alexandru a avut puțini urmași pe drumul puterii, iar Diogene dacă a avut, au rămas în anonimat. Cu toate că-și plimba lampa aprinsă în miezul zilei ca să întâlnească un om, Diogene e și un înțelept al noroaielor, un vagabond care iese din când în când din butoiul locativ pentru a  arunca acid peste măștile convenabile din jur. Nefiind o figură respectabilă duce o viață la extreme, somatizându-și ideile. Uneori se ridică deasupra tuturor strigând adevăruri crude, alteori coboară sub toți răscolit de cea mai adâncă foame. Cel mai mare dușman al libertății este ”Foamea”. Lihnit ca ultimul câine jerpelit, Diogene nu mai poate produce vorbe de mare duh, spiritul lui nu se poate lăți mai mult decât cercurile care cuprind butoiul său care uneori explodează cu pulberea minții sale. Despre grecii noi se spune că nu prea au mare legătură cu grecii vechi, ba chiar că ar fi niște urmași nedemni de gloria Greciei Antice. Poate doar Diogene contrazice uneori acest fapt când aruncă o vorbă de-o vulgaritate hâtră care s-ar fi putut auzi și din gura jupânului Zorba. Cu lampa stinsă, filozoful grec regreta că ”Foamea” nu poate fi îmblânzită prin mângâierea pântecului precum alte organe.

Personaje ca Diogene și Villon au trăit în epoci în care libertatea naturală comporta riscuri mari, dar era la îndemână. Modernitatea a impus ritmul birocratic de viață, crima a devenit birocratică, dar și revolta a pornit uneori tot din birouri.

În 1986 moare la Napoli un tânăr cu ochelari ucis de un glonte sec. Giancarlo Siani e un jurnalist care își reduce existența la o lunetă cu care caută dreptatea. Statura sa neimpozantă, scund și cu ochelari, l-ar fi recomandat pentru postura de tocilar doctorand într-ale jurnalismului și eventual cu puțină dibăcie, maestru milionar de presă. Tânărul napoletan își trădează aparențele și pornește prin labirinturile sulfuroase ale Mafiei. Așa cum se întâmplă cu toate demersurile donquijotești, la început este tratat cu ironie și permisivitate discretă. Uneori adulții lasă copiii să zburde mai mult decât e cazul știind că pot interveni oricând să pună frâu. La fel este tratat și tânărul jurnalist de cei din jur. Doar că dintr-o neatenție preaomenescă, puiul de lup iese prin spărtura gardului și fuge în pădure. Nu va fugi la haită, va rămâne lup singuratic până la final. Începe să cotrobăie prin cotloanele puterii oculte, e atât de obsedat să vadă adevărul că uită faptul că mai poate fi văzut. Așa  scapă de frica de ridicol, Don Quijote. Pe el însă nu-l pândește ridicolul, el scapă de orice formă a fricii. Caută dovezi cu meticulozitate, pândește orice indiciu cu lăcomie și pătrunde în cele mai întunecate unghere ale crimei organizate, străbătând încăpere după încăpere. Se furișează discret prin întunericul crimei pentru a nu fi văzut. Entuziasmul spiritului de dreptate nu-l tulbură, acționează cu un sânge rece demn de marii spioni ai lumii. Nu e un simplu umanist de cartier. La un moment dat calcă peste linia nevăzută a teritoriului interzis și atunci un ochi de ciclop se deschide luminând fulgurant în noapte. Din acel moment acel ochi se va deschide de fiecare dată când va fi nevoie și în curând mai multe perechi de ochi îl vor însoți în noapte, mărind mereu fasciculul de lumină.

Înainte de-a da lovitura decisivă, un glonț îi străpunge creierul neobosit. O lovitură primitivă menită a-l umili, a arăta cumva că nu are dreptate. Nu moare ca inocent, ci ca un om fidel propriului destin. 

Carieriștii își câștigă autoritatea peticindu-și cariera prin orice compromis posibil. Spiritele libere nu-și extrag autoritatea de pe urma carierei, așa că sunt nevoite să plătească cu sângele ființei lor, în unele cazuri cu propria viață. Ei nu pot face compromisurile necesare unui parcurs de carieră și atunci rămân orfani de autoritate publică. Și atunci pentru a nu rămâne fără autoritate în propriii ochi sunt obligați să-și pună pielea ideilor la bătaie.

Există și un alt tip de ciocniri criminale între Individ și Stat. Ele se petrec în fazele totalitare ale Statului. În acel stadiu, puterea statală se identifică cu țara pentru a nimici orice urmă de opoziție. Cine contrazice instituțiile statului nu mai e tratat ca un simplu opozant, ci precum un dușman al țării și al poporului. Acest subterfugiu de putere declanșează vânătoarea de țapi ispășitori. Unul dintre ei este celebrul personaj din „Cel mai iubit dintre pământeni”, Petrini, care pentru gluma strecurată într-o scrisoare prietenească, nu va mai ”aștepta ordonanțele” ci va aștepta mult și bine eliberarea din închisoarea bolșevică.  

Toate acestea reprezintă exemple de relații extreme între Individ și Sistem. Relația ideală dintre cei doi poli este prefigurată de către un mare gânditor român, cunoscut mai mult în ipostaza de romancier.  

”Statul în pericol are nevoie să fie salvat, dar nu știe totdeauna cine l-a salvat…O idee…Un articol plin de miez și de sugestii. Statul e în situația celui care ia medicamente la întâmplare și, dacă se face bine, nu știe ce l-a făcut bine, înclină însă spre medicamentul cu reclamă frumos ambalată, cu rețetă complicată, dar, din tot ce cuprinde rețeta, de multe ori, un element oarecare e cauza vindecării, și el putea fi luat și fără ambalaj, fără asociații… așa că poți salva statul, fără să știe că l-ai salvat. Acțiunea de valorificare politică e un proces separat.” – Camil Petrescu

Pentru Camil Petrescu, când Statul nu mai poate produce soluții vindecătoare, salvarea miraculoasă ar putea veni din societate. Am adăuga noi cu modestie, cu condiția ca în acea societate să nu domine pedagogii inchizitoriali porniți la vânătoare de capete rebele întru uniformizarea procustiană a societății.