Am văzut, în ultimele 24 de ore, două filme la cinema. Pe amîndouă, cu urgența pe care o resimți cînd știi că un film nu va mai putea fi văzut – pentru că fie va ieși din săli, fie e adus în România doar pentru un festival și nu e distribuit altminteri.

Și pentru că în timpul celui de-al doilea film, cel italian, abia am rezistat pe scaun, să nu ies din sală, mi-am terminat ziua cu o încercare – vinovată – de-a înțelege de ce mi-a displăcut atît de mult Fuori (care, teoretic, e ”genul meu de film”) și mi-a plăcut atît de mult Efectul Pufi (care este comedie/romcom, deci nu neapărat un gen la care să merg de capul meu în sală). Care mi-a plăcut pentru o serie de motive, cum ar fi jocul cu vocile, cu voice-overul, pentru intertextualitate și modul playful în care a folosit-o pe Irina Margareta Nistor. Și pentru cele la care voi reveni mai încolo.

Și după ce am stat și-am beut la… portocală, că eu nu beau tutun, am reușit să rezum cîteva dintre motivele pentru care Fuori (Italia, R: Mario Martone) este un spanac contemporan, făcut după toate regulile filmului european actual – cu agendă, încercare de recreere a spiritului epocii cu aer de serial netflix și un sentiment de făcătură greu de suportat – și de ce Efectul Pufi (România, R: C. Vasilescu) este o comedie cinstită, ba chiar meritorie pentru cîteva motive, printre care și modul în care și-a ales actorii, nesocotind practica curentă de a pune pe ecran aceleași și aceleași fețe cunoscute pe care le vedem ad nausea în toate filmele românești.

Și nu înțeleg cum de filmul ăsta românesc, cu un personaj masculin atît de plin de defecte mărunte încît nici nu știi, la final, dacă și le-a înțeles și rezolvat (nu de alta, dar pare fără speranță), nu cumva e mult mai onest, în limitele pe care le presupune genul ”comedie” decît construcția haotică a Goliardei Sapienzia, realizată de Mario Martone. Despre Martone se poate spune că amestecă biografia, literatura și reflecțiile politice proprii în filmele sale, dar cred că niciunde nu mi-a fost mai clar, în vreun film recent de tipul ăsta, că rescrierea istoriei după valorile și ideologia curente este problematică – etic/deontologic – pentru că transformă poveștile trecutului în unelte pentru promovarea unei viziuni. E plin de filme și seriale despre, să zicem, Anglia din prima jumătate a secolului XX în care personajele vorbesc și acționează ca în secolul XXI. Replicile, toleranța, deschiderea din cuplu, grija bărbaților față de sentimentele și sensibilitățile femeii, față de copii și educația acestora reprezintă un fals grosolan, de natură să mistifice realitatea, într-o primă instanță. Dar ce fac ele pe termen lung este mult mai grav. Pe de o parte, transmit impresia că ”nu era așa de rău”, cînd, de fapt, tot ce vedem în ultimul timp este un spanac cu replici dulcege, care ar putea să-i facă pe cei care nu au trăit vremurile ălea de ce va fi fost nevoie de luptă politică și violentă pentru obținerea unor drepturi, dacă totul era așa roz (vezi Call the Midwife, All Creatures Great and Small, pentru care s-a găsit și un nume, heritage comfort drama). Pe de altă parte, ele rostogolesc un discurs despre o armonie socială și de cuplu care va naște, la rîndul său, alte și alte producții, pe principiul împachetării.

Doar că filmul lui Mario Martone nu e plin doar de ideologia prezentului – are de toate în el, mai puțin sărăcia reală, lupta reală a oamenilor în Italia acelor ani – ci și de toate clișeele și, mai straniu, dată fiind recuperarea recentă a vocii Goliardei Sapienzia, la niște decenii de la moartea sa, e plină de toate fanteziile erotice ale bărbatului Martone – scene de duș în trei (femei), săruturi ca urmare a unor relații homosexuale sugerate, cînd se poate afla că în cartea autobiografică pe care s-a bazat componenta aceasta nu exista (Martone ficționalizează relațiile dintre personajele reale, reduce aspectul de critică socială și lasă doar ce-i convine sau, mai precis, creează un Ersatz cu aspect de Netflix serial high-end). Narațiunea care subîntinde filmul ăsta e o reconstrucție a relațiilor dintre fostele tovarășe de închisoare într-o cheie care e producătoare și produsă, în același timp, pe linia imaginației, de fantasme masculine, anulînd aspectele feministe ale poveștii reale sau ducîndu-le în derizoriu – scena dușului în trei, menționată mai sus, tema Thelma and Louise, cheia aspirațional-burgheză care nu i-a fost specifică Goliardei, magazinul de parfumuri de lux deschis de o fostă tovarășă de pușcărie undeva în periferia Romei, străzile filmate în cheie Netflix, soare mieros pe înserat și o viață dedicată aparent micilor momente plăcute ale zilei (care e, totuși, modul contemporan de-a ne fute viața, în loc s-o dedicăm unor cauze revoluționare).

Pe de altă parte, Efectul Pufi folosește, și el, clișee și stereotipuri, dar nu le naturalizează sub masca autenticului, ci le expune pentru ca, rîzînd de ele, să le putem respinge, modifica, să ne debarasăm eventual de ele. E un efect terapeutic în filmul ăsta, pe care nu l-am înțeles pe loc (m-am trezit la un moment dat că stau la marginea scaunului, ca la thrillere, abia așteptam să văd/simt îmbunătățirea vieții personajului masculin) – dar care mi-a apărut cu claritate după ce-am ieșit de la Fuori: autenticul de la baza filmului italian este șarjat pînă face ca, involuntar și neprogramat, filmul să pară o făcătură, pe cînd clișeele folosite voluntar și programatic în Efectul Pufi te fac să simți în spatele lor ridicolul real al personajului. Nicio operațiune ideologică, doar Efect spontan.

(Mai e doar vreo 5 zile în sălile de cinema…)