SACCSIV – blog ortodox

Orthodox Cristianity: THE ARIAN HERESY: HOW IT AROSE, AND WHO THEN USED IT FOR POLITICAL PURPOSES

EREZIA ARIANĂ: CUM A APĂRUT ȘI CINE A FOLOSIT-O APOI ÎN SCOPURI POLITICE

De Marina Borisova, 28 Mai 2023, Orthodox Christianity

Ce sunt schismele bisericești și de ce apar acestea? Și dacă Domnul ne descoperă adevărul în măsura în care îl putem cuprinde, cum știm care parte are dreptate? Încă de pe vremea Primului Sinod Ecumenic, Biserica se luptă cu această boală, care însă revine mereu la suprafață.

De unde apar ereziile?

Disputa ariană, care a divizat Biserica în secolul al IV-lea, a făcut ravagii timp de aproape o sută de ani, iar consecințele sale au fost resimțite pentru o perioadă și mai mare de timp. Totul a început odată cu sosirea în Biserică a multor oameni educați, care erau foarte interesați de genul de probleme de care puțini oameni se preocupau până atunci. Și au apărut înțelegeri diferite ale Trinității Dumnezeirii.

De exemplu, ereticul Sebelius învăța că Treimea este un singur Dumnezeu cu trei înfățișări, pe care le schimbă, așa cum se schimbă măștile în teatrul grecesc, și apare omenirii sub o formă sau alta.

Exact opusul a fost afirmat de un alt ereziarh – Pavel din Samosata. El credea că există un singur Dumnezeu adevărat: Dumnezeu Tatăl, și că Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt nu sunt entități pe deplin divine. Opiniile sale au prins mult timp rădăcini în Orient, în special în Siria. Prezbiterul Bisericii din Alexandria, Arie, a aderat și el la acestea. A fost, fără îndoială, un om strălucit și talentat și atât de popular încât episcopul Alexandriei, Ahile, în timp ce era pe moarte, l-a desemnat chiar ca succesor al său. Cu toate acestea, el nu a devenit niciodată episcop – nu a fost ales.

Ce credea Arie despre Dumnezeu? Că există un Dumnezeu-Tatăl atotputernic care este prezent simultan în toate formele, în toate timpurile… El a fost întotdeauna acolo. Dar Dumnezeu a fost întotdeauna Fiul? Arie se îndoia puternic de acest lucru. La urma urmei, Fiul apare întotdeauna după Tatăl. Prin urmare, El a fost creat de Tatăl și, ca toate celelalte creaturi, are o natură creată. Însă natura Tatălui este fundamental diferită – eternă, divină. Adică, Arie a negat divinitatea deplină a lui Iisus. Pentru aceasta a fost osândit în anul 318 de către episcopul Alexandru al Alexandriei.

‘Peste tot sunt oameni care se ceartă pe tema lucrurilor ce nu pot fi cuprinse cu mintea’

Arie a fugit din Alexandria și a căutat sprijin la colegii săi, printre care se numărau Eusebiu de Cezareea, părintele istoriografiei bisericești, și Eusebiu de Nicomedia, episcop al uneia dintre reședințele imperiale.

A izbucnit o dispută serioasă. Iar pentru împăratul Constantin, atunci când a decis să susțină creștinismul, era de o importanță fundamentală să păstreze însăși unitatea creștinilor. La început, a încercat să-i convingă pe Arie și pe Alexandru să se împace și să nu mai ridice deloc această dispută dogmatică. Dar, în cele din urmă, a trebuit să fie desființată. Primul Sinod Ecumenic a fost convocat în anul 325 la Niceea, la care majoritatea episcopilor au osândit învățăturile lui Arie și au adoptat Crezul, în care Dumnezeu Fiul a fost recunoscut ca fiind de o ființă cu Tatăl, și Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii.

Arie și câțiva dintre adepții săi au fost exilați. Însă acolo Arie nu a rămas tăcut prea mult timp. După ce s-a stabilit în Nicomedia, și-a expus învățăturile în Thalia, o carte destinată oamenilor de rând. Ca urmare, problemele teologice au devenit domeniul bârfelor de stradă. Sfântul Atanasie cel Mare a scris despre modul în care susținătorii lui Arie își propovăduiau ideile:

„Până în ziua de azi, arienii, și nu în număr mic, încă mai prind tineri în piețe și le pun întrebări, nu din Scripturile divine, ci ca și cum s-ar revărsa din abundența inimii lor… Peste tot sunt oameni care speculează despre lucruri de neînțeles – pe străzi, în piețe, la răspântii. Întreb cât trebuie să plătești, iar ei filozofează despre cei născuți și cei nenăscuți. Dacă vrei să știi prețul pâinii, îți răspund: ‘Tatăl este mai mare decât Fiul’. Dacă întrebi dacă baia este gata, ei răspund: ‘Fiul a venit din nimic’.”

Din aceste cuvinte se poate vedea cât de adânc îi tulbura erezia ariană pe toți creștinii din acea vreme. Acest lucru este de înțeles – toți oamenii simțeau că disputa nu se referea la o chestiune teoretică abstractă, ci la însăși esența credinței.

Cei mai mulți dintre episcopii locali căutau un fel de compromis. Iar împăratul însuși, la sfârșitul domniei sale, a fost înclinat să îndulcească formularea Sinodului de la Niceea de dragul unirii Bisericii divizate. I-a trimis chiar în exil pe cei mai zeloși susținători ai Crezului de la Niceea, cum ar fi episcopul Atanasie din Alexandria. Iar pe patul de moarte, a fost botezat de unul dintre liderii arienilor – Eusebiu de Nicomedia.

Predici incorecte

Fiii lui Constantin cel Mare aveau viziuni diferite asupra politicii bisericești. În Occident, împăratul Constans (probabil împăratul Flavius Iulius Constans, n.t.) a fost un stâlp al susținerii Crezului de la Niceea. În Est, împăratul Constantius (probabil împăratul Constanțiu al II-lea, n.t.), dimpotrivă, i-a susținut pe arieni. Arianismul a fost în cele din urmă condamnat la cel de-al doilea Sinod Ecumenic.

Dar nu a dispărut – s-a răspândit printre barbari. La urma urmei, primii predicatori creștini au fost trimiși la germanii din Est din Imperiul Roman de Răsărit, pe vremea când Constantius îl conducea. Este clar că ei au predicat Crezul în care ei înșiși credeau. Astfel, arianismul a devenit religia națională mai întâi a goților, iar apoi a celorlalți germani. De fapt, disputa ariană a fost în cele din urmă rezolvată abia în secolul al șaptelea, odată cu trecerea barbarilor la Crezul de la Niceea.

Erezia în folosul politicienilor

Dar martirii creștini care au suferit în timpul împăratului Zenon din Isauria în Regatul vandal pe care aceștia l-au creat în teritoriile cucerite din Africa de Nord – în ceea ce este astăzi Tunisia, nordul Algeriei, nord-vestul Libiei și insulele Corsica și Sardinia – au căzut victime nu atât unei crize religioase, cât unei crize politice.

În timpul lui Zenon, Imperiul Roman de Vest a fost desființat, iar Bizanțul a rămas singurul succesor al Romei. Dar Roma a fost mult slăbită; încă din 429, vandali din Spania i-au invadat provinciile africane și în 439 au cucerit Cartagina; în 455 au capturat și jefuit chiar Orașul Etern.

Dar în teritoriile cucerite, mai ales în Africa, cuceritorii – care erau destul de puțini – nu se puteau aștepta la un nou aflux de compatrioți și se temeau foarte mult de asimilarea cu populația locală. Africa romană, a doua cea mai dezvoltată regiune a imperiului după Italia, era aproape în întregime creștină la acea vreme, și mai ales creștin ortodoxă, ceea ce a complicat semnificativ dezvoltarea vandalilor în această regiune.

Așa că au ales tactica câștigătoare pentru ambele părți: ‘dezbină și stăpânește’, punându-i pe arieni și pe ‘niceeni’ unul împotriva celuilalt. Însă populația ortodoxă locală, care la început i-a confundat pe vandali cu eliberatorii de sub opresiunea romană, s-a răcit rapid față de ei din cauza persecuției religioase.

‘Fratele va da pe fratele său la moarte.’

Când împăratul Zenon, în 480-481, i-a cerut regelui vandal Gunderic să ocupe posturile episcopale vacante din Cartagina, acesta a cerut ca răspuns drepturi egale pentru biserica ariană din Constantinopol și din alte provincii orientale. Iar dacă Bizanțul nu a fost de acord cu acești termeni, Gunderic a amenințat că îi va deporta pe toți episcopii ortodocși din Regatul vandal ‘la mauri’.

Relațiile dintre vandali și Bizanț s-au înrăutățit, iar în Africa de Nord a început o persecuție severă a creștinilor ortodocși. Edictul promulgat de Gunderic cerea convertirea tuturor creștinilor la arianism până cel târziu la 1 iunie 482. Cei care nu au vrut să se supună au fost arși pe rug sau executați în diferite moduri. Istoricul bizantin Procopius din Cezareea și Sfântul Isidor din Sevilla îl numesc pe Gunderic cel mai crud și nedrept persecutor al creștinilor din Africa.

Sfântul Victor din Vitena, martor ocular al represiunii, a scris pe la sfârșitul anilor 480:

„Dacă un scriitor încearcă să adauge la cele povestite chiar și fără înfrumusețări stilistice măcar câteva detalii despre ceea ce se întâmpla în Cartagina, nu va fi capabil nici măcar să rostească numele torturilor. Toate acestea se află și astăzi în fața ochilor noștri și toată lumea îi poate vedea pe unii fără mâini, pe alții fără ochi, pe alții fără picioare; unora le sunt smulse nările și tăiate urechile, altora li se smulgea capul din umeri, fiind aruncați cu frânghii întinse la maximum ca dintr-o praștie, apoi victima călăilor se legăna spânzurat în frânghii. Uneori frânghiile se rupeau și oamenii cădeau de la înălțime cu o lovitură teribilă, în timp ce alții, după ce își rupeau toate oasele, nu se  mai puteau recupera pentru mult timp, cei mai mulți dintre ei mureau rapid.”

Astfel, când barbarii au pătruns în templul unde credincioșii se adunaseră în taină pentru Liturghie, mulți dintre cei care se rugau acolo au fugit. Însă 300 de oameni s-au predat de bunăvoie la chinuri și au fost decapitați. Iar dintre cei șaizeci și doi de preoți, doi au fost arși de vii, iar celorlalți li s-a tăiat limba. [1]

Iar arianismul – redenumit unitarianism în secolul al XVIII-lea – a supraviețuit până în zilele noastre sub forma unui număr mic de secte.

[1] Memoria celor 62 de preoți și 300 de laici martiri este prăznuită pe 21 decembrie.

Traducere (în engleză) de Igumen Seraphim (Bell) a articolului din Foma Magazine.