„Tăierea fecioarelor”

de Tatiana Niculescu

230 pag

Editura Humanitas 2018

ISBN 978-973-50-5990-3

Nu eram convinsă că o să-mi placă o carte despre operația feminină interzisă de inițiere, practicată în Asia și Africa, însă îmi place, pentru că am găsit în ea mult mai multe detalii de introducere în lumea triburilor somaleze și etiopiene din Cornul Africii, precum și a afarilor din Djibouti, fiindcă aceasta este țara (nenumită) unde se petrece, de fapt, acțiunea. 

Afarii se consideră descendenţii lui Noe și ai faraonilor egipteni, de la care au moștenit tradiții pre-islamice, îmbinate cu cele musulmane. Iar legendele vechi despre Moașa-de-Neam, urmașa Femeii Hienă, guvernează obiceiurile tainice păstrate, peste milenii, până astăzi și acceptate cu seninătate de victimele femei.

Autoarea a declarat, într-un interviu după publicarea primei ediții a cărții, aceasta fiind versiunea revizuită și cu un nou titlu: „Scriu despre ce mă nedumerește sau mă impresionează. Când am plecat în Africa, în 2010, nu știam că o să scriu un roman despre afari. Dar realitatea acelei lumi a fost atât de puternică și mi-a rămas atât de adânc în minte, încât am pus-o într-un roman. (…) După părerea mea, se scrie încă foarte puțin despre aceste tradiții tribale arhaice. În orice caz, nu suficient de mult ca scrisul pe această temă să aibă urmări practice. Se pătrunde greu în viața de fiecare zi a unui trib și vor mai trece ani mulți până când aceste practici să fie cât de cât controlate.”

Tatiana Niculescu redă, din multiple perspective, detalii din viața contemporană de acolo, împărțită între corupția din ministere, reverberațiile primăverii arabe, oglindite în revolte locale, activitățile piraților somalezi și ale Legiunii Franceze, în curs de retragere din zonă, viața dintr-un orășel în mijlocul deșertului. Întâmplător, una dintre perspective este și a fecioarei Hani, care urma să fie tăiată, pe la 10 ani, pentru a deveni „fată mare”. Astfel, scriitoarea ne transpune în atmosfera încinsă a deșertului african care fusese, până nu demult, o pădure exuberantă, numită Day, și în mintea personajelor care ne povestesc, pe rând, ce se întâmplă acolo.

Subiectul care dă titlul cărții este abordat cu delicatețe, din mai multe perspective:

– a fecioarei care știe că trebuie să sufere pentru Allah;

– a bunicii Kadiga, apărătoare a legilor tradiționale, religioase, mai mult decât a legilor juridice actuale, pentru că „un om care nu-şi clădeşte viaţa pe credinţă e sortit tuturor rătăcirilor”;

– a Arafei, văduvă din neamul afarilor, slujnică și bucătăreasă a familiei consilierului francez Laurent Beauregard, o supraviețuitoare, care, la rândul ei, a participat de mai multe ori la pregătirile pentru această sărbătoare tainică, exclusiv feminină, prin care au trecut și ea, și fiica ei, Gassira, prietena lui Hani;

– a doctorului francez, Bertrand, care face eforturile maxime pentru a împiedica această mutilare interzisă de lege, ale cărei efecte negative, ducând până la moartea victimei, le-a văzut de nenumărate ori în postură de medic;

– a soției consilierului francez, Marie Beauregard, care i se aliază parțial, dorind să afle mai multe despre tăierea fecioarelor ca, apoi, să lupte împotriva tradiției, fără să-și dea seama că nu tot ce știa ea în Franța se poate aplica într-o țară cu totul diferită;

– a consilierului Laurent Beauregard, indiferent la tradițiile feminine, însă nu la specificul civilizației locale în general, care se teme că, intervenind, va deteriora relațiile diplomatice existente;

– a bunicului fetei, Humed, om educat în Franța și cu o funcție în guvern, care știe că ritualul este interzis și încearcă să convingă femeile să nu o taie pe Hani: „…Allah nu s-ar supăra, că mai bine să mă ducă în Franța, unde a făcut el școala, și că, dacă se află, va avea probleme la minister.”

Ar mai fi de amintit André, fiul din prima căsătorie al consilierului francez, venit să-și petreacă vacanța în Africa, și care se împrietenește cu Hani, cu inocență și naivitate, fiind de vârste apropiate, Kamil, șoferul ambasadei, pendulând între tradiții și contemporaneitate, între răzvrătire și acceptare, îndurerat de faptul că nu știe unde i-a fost îngropat tatăl, precum și misteriosul spirit Abdoh Rinbo, derviș învârtitor (printre altele) în vremea când a trăit, pe care triburile îl numesc în diferite feluri, dar îl venerează, pe el și pădurea Day, acum uscată, robită deșertului, în care și-a dat obștescul sfârșit.

Veți afla, citind, cine se presupune că ar fi fost această fantomă și de ce îi leagă pe francezi și pe africani deopotrivă. Eu am vrut să citesc mai mult, după aceea, despre personajul real, față de care nu aveam aceeași fascinație ca Laurent Beauregard, însă îmi plăcuse, fără să știu nimic despre viața sa controversată.

Redau, într-un citat, gândurile naive ale lui Hani despre inițierea care o așteaptă în curând:

„O să mă gândesc la André. El e puțin mai mare ca mine. Asta înseamnă că s-ar putea să fie deja bărbat sau, în orice caz, nu știu dacă în țara lui…, dar cred totuși că e bărbat, fiindcă am văzut că e viteaz și știe să-și facă arme de luptă din orice.

Dacă mergem cu bunicul în Țipenie, poate o să-i arăt, pe furiș, locul unde o să mă fac fată mare. Nu trebuie să-i spun că Moașa-de-Neam o să-mi închidă acolo porțile păcatului, nu știu dacă ar înțelege, dar, de arătat, vreau să-i arăt, să știe și el și să fie mândru de mine. E o piatră mare, lustruită, între doi palmieri uriași, cu brațele ridicate spre cer. (…) Băieții n-au voie să se apropie, o să fie secretul nostru. Știu că André poate să țină un secret. Păi nu mi-a dat și mie din proviziile lui de Coca Cola? Numai mie îmi dă!”

Este un roman al relațiilor multi-culturale, în care modernitatea și tradițiile multimilenare, provenite de la faraonii egipteni, coexistă, nu fără conflict, al inocenței, al prieteniei și al iubirii nevinovate. Mesajul general este că numai educația consistentă a mai multor generații succesive poate contribui la eradicarea unor tradiții barbare, ce nu se potrivesc secolului în care trăim.

Recomand cu drag acest roman, interesant, deși deloc ușor din punctul de vedere al emoțiilor, tuturor celor interesați de civilizațiile africane și, de ce nu, de unele aspecte ale feminismului. Se poate citi de la vârsta de 16 ani.

Despre Sfânta Maria de pe muntele Carmel, cunoscută în Spania ca Santa Maria del Carmen, am mai scris în romanul „Ținuturi însângerate”, primul din seria „Vieți în vâltoare”, fiindcă Roxana, personajul principal, a petrecut patru ani în mânăstirea carmelitelor dintr-un oraș italian, ca elevă (nu novice!), a purtat scapularul (revelat de sfântă călugărului din imaginea de mai sus, de sub rugăciune, Simon Stock, prin anii 1200) și toată viața s-a simțit dedicată acestei sfinte.

Astăzi vreau să scriu altfel – fiindcă sunt și la noi multe fete numite Carmen (sau Carmina, după versiunea italiană, mai puțin Carmela, altă versiune spaniolă, întâlnită mai mult în sud, în Andaluzia) care nici măcar nu știu că au zi onomastică și sfântă ocrotitoare.

Da, vă ocrotește, este sărbătorită astăzi și, fiind și sfânta ocrotitoare a marinarilor și pescarilor, sunt serbări mari în toată lumea de limbă spaniolă (și nu numai… dar aceea este o lume aparte!) Inclusiv defilări de nave, jocuri marinărești…

Pe lângă firescul LA MULȚI ANI! vă ofer și o dedicație muzicală din Andaluzia, cu vocea inegalabilă a lui Manolo Escobar:

După cum spuneam, Santa Maria del Carmen, Stella Maris, este și ocrotitoarea marinarilor, a pescarilor, a Andaluciei, a Spaniei, a statului Chile… În Spania e fiesta astăzi, sunt procesiuni în porturi, iar statuia sfintei binecuvântează marea. Vă invit și eu, prin două mini-reportaje:

Și imnul religios devenit imn al Marinei Spaniole, ocrotite de sfântă:

Și în Mexic (și în Nogales, unde Mariachis del Palo Verde le cântau sărbătoritelor pe sub ferestre) mariachis au cântece pentru Santa Maria del Carmen (pe lângă tradiționalul și ubicuul Las Mananitas, bun pentru orice sărbătoare):

În încheiere, ofer un cântec și celor numite Carmela – dar și acesta are istoricul său, este un cântec revoluționar din Războiul Civil Spaniol (1936-1939), prin alte versiuni este cunoscut cu o Manuela (cântată de Patxi Andion), nu Carmela, dar acela are și versurile un pic schimbate. Ulterior, l-a preluat Legiunea străină – detașamentul spaniol – și a răsunat prin nordul Africii, pe unde fuseseră ei trimiși să țină rebeliunile în frâu: