În primul rând, mulțumesc familiei Haraga din Brăila pentru două postări interesante:

Focurile Sfântului Ioan și Apa mută ,

după care vă ofer și un fragment din „Echipajul” potrivit pentru sărbătoare. Îl reblog în fiecare an, de sezon…
Spunea un grec puțin mai mic decât mine (Nicholas Rossis, de-i mai reblog eu posturile pe aici, că sunt interesante) că și el, când era mic, erau Focurile Sfântului Ioan aprinse pe plajă și la răscrucile cartierului mic din Atena, dar de mulți ani s-a pierdut tradiția. Poate la țară, undeva prin insule, au mai rămas.
Am văzut și forma aromână, în Veria, că încă se mai păstrează, cu împodobit găleata și sărit peste foc…

Sărbătoarea de Sânziene (fragment din ECHIPAJUL)

.

CĂLĂTORIE SPRE IUBIREA PIERDUTĂ

Issabela Cotelin este născută pe 27 aprilie 1968, în Galați. Absolventă a Universității București, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, a scris încă din copilărie, dar a publicat la vârsta maturității împlinite. A debutat editorial cu volumul „Macii sunt întotdeauna roșii”, apărut la editura File de lumină, în anul 2020, un jurnal, urmat de romane și două volume de poezii. Romanul „Fata de la han” este cel de-al optulea în palmaresul ei literar.

Evoluția sa este caracterizată prin abordarea unor genuri și tematici diverse, sondând adânc în sufletele unor personaje ce par adesea desprinse dintre cunoscuții noștri. Unele volume (ca și o parte dintre versurile, proza scurtă și aforismele ei) au primit premii literare.

Romanele ei contemporane reliefează problemele epocii actuale, unele primind aspect de bildungsroman, altele – de suspans cu nuanțe supranaturale sau cu un strop de realism magic. Majoritatea se desprind din realitatea unor destine care iau, într-un anume punct al lor, o turnură neașteptată. „Fata de la han” nu face excepție, fiind prezentate două iubiri adolescentine neîmplinite, una din vremea noastră, alta de acum două – trei secole, din vremea haiducilor și a boierilor cărora, teoretic, li se permite orice.

Romanul se încadrează în categoria de realism magic prin aspectul de călătorie în timp a personajului principal, Iris. Aceasta, întoarsă acasă după un divorț și cel puțin zece ani prin capitală, dacă nu mai mulți, îmbracă rochița purtată în vacanța la mare de după bacalaureat și se trezește în locuri cunoscute și necunoscute în același timp, fiindcă în locul blocului în care a locuit o viață, vede câmpul de dinainte ca acesta să se fi construit.

Narațiunea este stratificată pe trei planuri – prezentul maturității lui Iris, trecutul adolescenței ei și cel în care o poartă furtuna și drumul spre han, vremea haiducilor și a boierilor.

De ce a fost ales ca titlu tocmai „fata de la han”? Pentru că hanul la care este primită, în secolul căruia nu-i aparține, este exact cel ale cărui ruine au fost, cândva, locul de joacă al adolescenților din grupul din care făcea parte în școala generală și în liceu:

„Până să-și termine de vărsat toți nervii pe amicul catalogat spontan a fi insensibil, deoarece nu se mai găsise altul să-i țină partea potențialului vampir, s-a auzit strigată:

– Hei..! Fata de la han!

S-a întors, nedumerită. Un altul din grup, un băiat cu ochii verzi ca iarba crudă și înaltă din jur, venea, unduindu-se ca mătasea porumbului legănată de vânt, înspre ea:

– Da, tu, fata de la han! i s-a adresat din nou.

Băiatul a ajuns lângă Iris până ca aceasta să priceapă ce are de gând. Adusese înapoi câinele izgonit, chemându-l până la picioarele ei și indicându-i acestuia:

– Șezi!

S-a aplecat, l-a mângâiat pe cap și, zâmbindu-i fetei de la han ca din alt veac, i-a mai zis, pierzându-se din nou, odată cu ecoul cuvintelor, în porumb:

– Ia-l, e al tău! Ți-l dăruiesc.”

Scriitura este matură, complexă, personajele sunt bine conturate, chiar și cele episodice. Figurile de stil folosite, în special comparații și metafore sau hiperbole, adâncesc caracterizarea personajelor, descrierile dovedind adâncimi psihologice rafinate, pe care dialogurile dintre personaje le consolidează.

Relația dintre personajul principal și Maria, sortită să fie figură maternă pentru toți cei ce au nevoie de ocrotire și dragoste, care o învață cum să facă față vremurilor în care a ajuns din întâmplare, ne face să ne dorim și noi o persoană la fel de înțelegătoare în viața noastră – ca să nu amintesc de Lala, fetița de șapte ani, o altă portretizare de succes a unui copil fericit în lumea lui rustică, însă maturizat, parțial, înainte de vreme prin ceea ce a văzut în jurul ei sau a trăit. Sunt preferatele mele, alături de Tudor, haiducul la care visează orice fată…

Autoarea redă cu tonuri largi, însă bine studiate, atmosfera fiecăruia dintre cele trei perioade de timp prezentate, amestecând măiestrit tonurile lirice cu cele realiste, ascunzând uneori cruzimea și urâțenia anumitor aspecte prevalente acum două secole în spatele unor metafore profund sugestive. Se remarcă înaltul grad de documentare istorică, prin care ne transpune în epoca istorică îndepărtată, cu toate caracteristicile ei – fie viața de haiduc, pericolele pe care le poate înfrunta un han de la răscruce de drumuri, tainele unei doamne din înalta societate sau un târg de sărbătoare.

Este o carte despre maturizare, despre nehotărâre și teama de dragoste, urmată de descoperirea acesteia, despre supraviețuire și reluarea vieții de la un nou început. Dacă povestea de dragoste dintre Iris și Tudor, schițată delicat, nu are nicio șansă de împlinire, datorită faliei istorice, există totuși o speranță că iubirea pe care Iris nu a știut s-o recunoască în adolescență, ar mai avea o șansă, oricât de subțire, de a fi regăsită. Cum anume? Veți afla în paginile cărții!

Recomand cu drag romanul „Fata de la han” celor pasionați de călătorii în timp, de antiteza trecut – prezent, de satul românesc de odinioară și de romane istorice în general, precum și de povești de dragoste discrete, nu neapărat cu un sfârșit fericit. Căci viața – și cea de astăzi – se potrivește viziunii perene a autoarei:

„Cât despre Tudor, la care reveneau des, clar, era mai bine să nu audă nimic, decât vreun zvon incert, care să-i țină în alertă, sau și mai și. Dacă nu auzeau nimic, însemna că nu s-a întâmplat nimic, deoarece veștile rele circulau cel mai repede.

Când nu mai știi nimic de cineva, înseamnă că e cum l-ai lăsat și face ce știe. Când auzi, e, în general, de rău, căci mai greu se răspândește zvonul că a dat binele peste careva. Asta era deviza oamenilor în mijlocul cărora trăia.”

O MINORITATE LOCALĂ CENTENARĂ – SPOITORII CĂLĂRĂȘENI

Nu are rost să bat drumul nostalgiei că EU am fost cândva copil. Se știe!

Mai bine vă prezint cei mai mici mini-fani ai cărților Marinei Costa (mă rog, unii dintre ei mici în poză – între timp sunt în școala primară…)