Edict

Un edict (latină edictum) este un decret sau o proclamare a unei legi, asociat frecvent monarhiilor, dar care poate fi emis de orice autoritate oficială. Sinonimele includ „ucaz”, „dictat", „hatișerif" și „proclamație”.

Edictul de restituire al lui Ferdinand al II-lea (copie).

Edicte notabile

Proclamația lui Telepinu, emisă de regele hitit Telepinu^⁠(d), redactată în jurul anului 1550 î.Hr., a contribuit la reconstituirea succesiunii regilor hitiți și menționează cucerirea Babilonului de către Mursili I.
Edictele lui Așoka, emise de împăratul mauryan Așoka în timpul domniei sale (272–231 î.Hr.), reprezintă un ansamblu de inscripții cu caracter moral și administrativ.
Reforma calendarului roman, cunoscută ca introducerea calendarului iulian, a intrat în vigoare la 1 ianuarie 709 AUC (45 î.Hr.).
Edictum perpetuum (129), o revizuire imperială a edictului pretorian, document juridic dezvoltat încă din perioada Republicii Romane târzii.
Edict privind prețurile maxime (301), emis de împăratul Dioclețian, urmărea reformarea sistemului fiscal și stabilizarea monedei.
Edictul de la Serdica (311), emis de Galerius, a ridicat restricțiile asupra creștinismului și a permis practicarea liberă a religiilor în Imperiul Roman.
Edictul de la Milano (313), emis de Constantin cel Mare și Licinius, a instituit neutralitatea religioasă a statului și a pus capăt persecuțiilor oficiale împotriva creștinilor.
Edictul de la Paris (614), emis de Clotaire al II-lea, a reglementat numirea funcționarilor publici și a confirmat drepturile nobilimii.
Edictul de la Pistres (864), emis de Carol cel Pleșuv, a reorganizat armata francă occidentală și a ordonat construirea de fortificații împotriva vikingilor.
Edictul privind mutarea capitalei (1010), emis de Lý Thái Tổ, a transferat capitala statului Đại Việt^⁠(d) (Vietnamul actual) de la Hoa Lư la Đại La^⁠(d).
Edictul de expulzare (1290), emis de Eduard I al Angliei, a dispus expulzarea evreilor și confiscarea bunurilor acestora.
Edictul de la Worms (1521), emis sub autoritatea împăratului Carol al V-lea, l-a declarat pe Martin Luther în afara legii și a interzis scrierile sale.
Edictul de la Saint-Germain (1562), emis de Caterina de Medici, a recunoscut existența protestanților în Franța și a permis libertatea de conștiință și cult privat.
Edictul de la Turda (1568), emis de Dieta Transilvaniei sub Ioan Sigismund Zápolya, a proclamat libertatea conștiinței și toleranța religioasă, interzicând constrângerea în materie de credință și recunoscând coexistenta mai multor confesiuni.
Edictul de la Nantes (1598), emis de Henric al IV-lea al Franței, a acordat drepturi extinse protestanților francezi.
Edictul de restituire (1629), emis de împăratul Ferdinand al II-lea, a urmărit restabilirea proprietăților Bisericii Catolice și interzicerea secularizării acestora.
Edictul Sakoku (1635), emis de shogunul Tokugawa Iemitsu^⁠(d), a instituit politica de izolare^⁠(d) a Japoniei și a limitat influența străină, în special cea creștină.
Edictul de la Fontainebleau (1685), emis de Ludovic al XIV-lea, a revocat Edictul de la Nantes și a ordonat distrugerea bisericilor protestante.
Edictul sacru (1670), emis de împăratul Kangxi, conținea 16 maxime menite să transmită principiile confucianiste populației; ulterior a fost extins în 1724 de împăratul Yongzheng.
Edictul de la Potsdam (1685), emis de Frederic Wilhelm de Brandenburg, a oferit refugiu hughenoților francezi după revocarea Edictului de la Nantes.
Un edict francez emis de ministrul Jean-Baptiste Colbert în secolul al XVII-lea a reglementat calitatea țesăturilor, prevăzând sancțiuni pentru comercianții care nu respectau standardele.
Edictul de la Saint Petersburg (1767), emis de Ecaterina a II-a, a convocat o comisie legislativă și a formulat principii pentru reformarea sistemului juridic rus.
Edictele iozefine de toleranță religioasă (1781–1782), emise de împăratul Iosif al II-lea, au acordat drept de exercitare liberă cultelor protestante, ortodoxe și mozaice în teritoriile habsburgice.
Proclamația de la Padeș (1821), emisă de Tudor Vladimirescu, a constituit documentul programatic al mișcării revoluționare din Țara Românească, chemând populația la luptă împotriva abuzurilor și formulând revendicări sociale și politice, precum desființarea privilegiilor boierești și dreptate pentru țărănime.
Edictul de la Gülhane (1839) a marcat începutul reformelor Tanzimat în Imperiul Otoman.
Edictul de toleranță (1839), emis de regele Kamehameha al III-lea al Hawaiiului, a permis stabilirea Bisericii Catolice pe arhipelag.
Edictul de reformă (turcă Hatt-ı Hümayun, 1856, emis de sultanul Abdul-Medjid I, a promis egalitate în educație, funcții publice și justiție, indiferent de religie.
Proclamația de emancipare (1863), emisă de Abraham Lincoln, a declarat eliberarea sclavilor din statele confederate în timpul Războiului Civil American.
Decretul imperial de declarare a războiului împotriva puterilor străine (1900), emis în numele împăratului Guangxu, a declanșat conflictul cu mai multe state, culminând cu intervenția Alianței celor Opt Națiuni.
Edictul imperial de abdicare a împăratului Qing (1912), emis în numele împăratului Guangxu, a pus capăt dinastiei Qing și a transferat suveranitatea către Republica Chineză.^[1]

Vezi și

Note

↑ Esherick, Joseph; Kayali, Hasan; Van Young, Eric (2006). Empire to Nation: Historical Perspectives on the Making of the Modern World (în engleză). Rowman & Littlefield Publishers. p. 245. ISBN 9780742578159.

[1] Esherick, Joseph; Kayali, Hasan; Van Young, Eric (2006). Empire to Nation: Historical Perspectives on the Making of the Modern World (în engleză). Rowman & Littlefield Publishers. p. 245. ISBN 9780742578159.

[1]