23 august 2010 - CANTERBURY

"Ca orice călător, am văzut mai mult decât îmi pot aminti
și îmi amintesc mai mult decât am văzut". (Benjamin Disraeli)

Cele 5 zile de Anglia intrau pe ultima sută de metri și mă lăsau plină de o lume care vibra după alte reguli, cu specificul și contrastele ei, asociată culturii, dar și dezideratelor comerciale. Asimilarea (așezarea impresiilor) este un proces de decantare și filtrare în timp, dar, când impactul este atât de mare și satisfăcător pentru spirit și suflet, singura grijă este să fii destul de încăpător.

Părăseam Londra de dimineață și ne opream la Canterbury, inima eclesiastică a Angliei, un oraș medieval, asemănător în structură și atmosferă Oxford-ului. Auzeam prima dată de Canterbury în clasa a VII-a când am studiat una din povestirile în ramă din scrierile lui Chaucer, Canterbury Tales, și eram curioasă cum arată în realitate catedrala la care mergeau pelerinii din scriere. Înființată în 597 de către Sf. Augustin, aceasta avea să fie martoră la istoria lui Thomas Becket, arhiepiscopul ce a vrut să limiteze puterea regelui asupra bisericii și a fost martirizat pentru asta (filmul Becket cu Peter O'Toole și Richard Burton e numai bun pentru edificare). Locul a devenit destinat pelerinajelor și, din banii strânși, s-a construit un loc special în cadrul catedralei pentru mormântul lui Becket, care avea să fie distrus ulterior de Henric al VIII-lea. Acum, pe locul mormântului, arde în permanență o lumânare.

După ce ne-am plimbat nostalgic prin Canterbury și am mai respirat atmosfera britanică, ne-am îndreptat spre Dover, de unde aveam să luăm ferry-boat-ul înapoi spre Calais și să intrăm pe partea de întoarcere a buclei. Ne mai așteptau și alte locuri spre mirare, dar deocamdată eram total confiscată de Londra, de Anglia, de densitatea celor văzute. Ca de fiecare dată când plec de acasă pentru multe zile sau foarte departe, se întâmplă fenomenul acela de amnezie aproape inconștientă: uiți contextul familiar, te rupi de tot ce ai lăsat în urmă, capeți o distanță de ființă față de viața ta obișnuită și nu spun asta doar pentru că nimic din jurul tău nu mai este familiar, ci pentru că tu, asimilând frânturi dintr-o altă lume, devii pentru scurt timp un altul, al cărui orizont este diferit de cel cu care ești obișnuit.
Jack Kerouac vorbea în Pe Drum despre sentimentul acesta de înstrăinare dus la extremă: "Un moment total deosebit din viața mea, cel mai ciudat dintre toate, a fost când nu am știut cine sunt. Eram departe de casă, obsedat și obosit de călătorie, mă aflam într-o cameră ieftină a unui hotel pe care nu-l mai văzusem niciodată, auzeam șuierul locomotivelor cu aburi de afară și scârțăitul bătrânului lemn din care era construit hotelul, sunetul unor pași deasupra mea și am privit tavanul înalt și crăpat și chiar nu am știut cine sunt timp de vreo câteva clipe stranii. Nu eram speriat, eram doar altcineva, un străin." Este interesant de văzut cum reacționezi ca om când te simți asaltat și populat de ceea ce este în afară mai mult decât ceea ce ești pe dinăuntru!

E dificil să spui care oraș e mai frumos! Îmi venea greu, stând pe punte și așteptând despărțirea de țărm, să răspund la întrebarea adresată de cineva de lângă mine: Paris sau Londra? Chiar dacă tind spre solar și boem, Anglia are un alt tip de farmec, dincolo de simpla disociere închis/deschis, propune un alt specific, o altă istorie și, până la urmă, cred că diversitatea este ceea ce suplimentează frumusețea în lumea asta mare și nu este nevoie de ierarhizări. Cel mult de afinități!

22 august 2010 - STRATFORD, BLENHEIM și OXFORD

Londra începuse să își vină în fire în dimineața zilei de 22 august, pentră că ploaia nu mai aștepta să fie invitată, ci dădea buzna ca în propria ei casă. Noi, matinali ca de obicei, aveam să plecăm la Stratford-upon-Avon, orășelul unde se născuse William Shakespeare, sperând că stropitoarea nu avea să ne urmărească și să ne strice ziua. Totul avea să ne depășească așteptările, pentru că, la vreo 15 km de Londra, norii și-au terminat trena și soarele s-a strecurat pe după ei, stând alături de noi până seara, pe un cer albastru-lacrimă.

STRATFORD - un oraș rămas din alt secol, în care totul este îngrijit pentru a sta pe loc, pentru a transmite atmosfera trecută în care a trăit Shakespeare. Aici și-a primit educația și i-a fost cultivată atitudinea sensibilă față de natură, chiar dacă mare parte din viața de adult și-a petrecut-o la Londra. Orașul demonstrează prin cele 3 teatre, biserica medievală și multe case din vremea sa că a fost un bun loc de cuib pentru poetul și dramaturgul cel mai cunoscut al britanicilor. La intrarea pe artera-coloană vertebrală a orașului, care te duce spre casa nașterii poetului, te întâmpină Yorick, bufonul din Hamlet, avertizându-te asupra lumii ca teatru și a statului de actor pe care îl are fiecare dintre noi. Opera lui Shakespeare atinge un nivel incredibil de extrapolare la întreaga condiție umană, două lumi aflându-se în permanent contact (conflictual sau armonios): realitatea vizibilă a personajelor în context social și dimensiunea ascunsă, situată în străfundul ființei umane, în impulsuri, în dorințe, un spectacol dulce/amar valabil până în zilele noastre.

(m-a prins puțin soarele în ziua aceea - aproape paradoxal să spui că ai venit în Anglia

și te întorci și cu o brumă de bronz la pachet!)

The fool doth think he is wise. But the wise man knows himself to be a fool.

- As you like it -

Dacă tot ne aflam într-un oraș-simbol al teatrului, nu se putea să nu fim martori ad-hoc ai unor reprezentații în plină stradă, chiar interactive, căci mimul nu reacționa decât dacă cineva îl aborda, se uita mai aproape la el, încerca să se fotografieze alături de el sau îl atingea să vadă dacă i se duce luciul sau dacă e viu. Desigur, ștrumfii erau aventurierii de calibru și nu se sfiau de lumea ce stătea roată ca să enjoy the performance!

Explorarea a continuat cu liniștitul râu Avon, asaltat de bărci, oameni, rațe, privitori, căci ziua era de așa natura încât te îndemna la tihnă, chiar ușoară lenevire!

La Holy Trinity Church am găsit pliant în limba română cu explicații legate de părțile componente ale edificiului. Ei auziseră că existăm pe lumea asta! Centrul de interes este mormântul lui William Shakespeare, alături de care se află cele ale lui Anne Hathaway, soția sa, al uneia din fiicele sale și al soțului acesteia, precum și al unui nepot.

Am văzut și The Ugly Duck, taverna artiștilor, sau The Black Swan (depinde din ce parte a străzii veneai și care parte a "firmei" era spre tine), locul de întâlnire al actorilor (și nu numai!) din Stratford. Am mai găsit și Old English Inn, care datează din 1594, s-a numit inițial "The Reindeer", apoi "The Greyhound" și "The New Inn". Invitația de la intrare este tentantă: Why not step inside and partake the finest ales as many travelers have done before you?

(după cum se vede cu ochiul liber...pe Bards Walk)

(tot ce mișcă în Stratford are o brumă de teatralitate - până și îmblăniții tunși!)

(intrasem să verific dacă au ton telefoanele și am și fost prinsă în flagrant!)

(o rătăcită din alt timp)

(tipurile de bere de la Old English Inn - după mărime și nevoi!)

BLENHEIM - următoarea oprire după Stratford a fost domeniul și castelul ducilor de Marlborough din care se trage Sir Winston Churchill, o figură istorică și politică esențială în istoria modernă a Angliei, un exemplu de fidelitate față de soția sa, Anne, și un om foarte hotărât. Blenheim aparține actualului duce de Marlborough, care îl vizitează o singură dată pe an, la Crăciun, pentru a lua cina și a sărbători Nașterea lui Iisus. În rest, Blenheim este deschis circuitului turistic în niște condiții clar specificate de deținători: nu se fac poze în interior, pentru că este o proprietate privată, se așteaptă comportament civilizat și, ca răsplată, există libertate de mișcare totală pe domeniu, adică pe imensul gazon, la lac, la cascadă, la sere!

Drumul spre cascadă înconjoară jumătate de lac, e ca o plimbare veritabilă pe un drum de munte, păduros, foarte curat și nuferii de la coada lacului îți fură total sufletul: era prima dată când vedeam nuferi și eram de-a dreptul fascinată, nemaisăturându-mă să îi fotografiez! (Irina, there's more where these came from!)

(toată familia Nufăr stă aici - bunici, frați, surori, nepoți și strănepoți

și își țin frunza la îndemână pentru odihnă)

(un mezin timid nu îndrăznea să dea rozul din petale,

dar avea să își schimbe părerea sub soare)

(un temerar clipește la zi, încet și sigur, să nu i se sperie polenul și să o ia la fugă)

(splendoare într-un mănunchi de petale pe apă -

chiar te vindeci de toate tristețile aproape instantaneu)

Cascada o cădere de apă din lac spre un altul inferior (cum erau lacurile din Retezat) și o păsăre țanțosă ține contabilitatea celor care ajung până acolo, lăsându-se fotografiată ca premiu pentru efort!

OXFORD - O țară fără memorie e o țară fără istorie, se afla scris la unul din colegiile din Oxford. La fel cum am ajuns anul trecut la Paris să văd Sorbona, așa mi-am dorit să pun piciorul și la Oxford, locul unde a fost înființată prima universitate britanică, având profesori francezi, fapt cu care englezii nu sunt prea mândri. Aici învață elitele, într-un loc medieval, restrâns, la 70 de kilometri de Londra, cu acces la o multiplă activitate internațională. Există colegii în Oxford, nu facultăți, există baze de agrement, teatre, cinematografe, cluburi de dramă, de creative writing, absolut tot ce ți-ai putea imagina la nivel de pregătire înaltă. O Castalie în toată regula!

Am revenit la Londra când se îngâna ziua cu noaptea. Găseam o ploaie măruntă, dar nu mai conta: noi avusesem noroc de o vreme excelentă! Îmi șoptise mie buburuza la schimbarea gărzii că am discutat cu cine trebuie pentru cer senin și că se rezolvă: am văzut pe viu că funcționează!

21 august 2010 - LONDRA (III) - ziua de tradiție, modernitate și artă la superlativ

După două zile de Londra și după mulți ani de familiarizat cu literatura engleză și mentalitatea implicit asociată, puteam trage o primă concluzie pe care a treia zi avea să o nuanțeze: britanicii se percep ca o societate restrânsă într-o lume modernă și competitivă. Sunt conștienți de faptul că importanța lor pe harta lumii nu mai e un drept divin și că altele sunt considerentele pentru păstrarea acestei poziții, dar au o atitudine ezitantă față de crearea unor legături mai strânse cu Europa: vor să păstreze cu mândrie și încăpățânare (sau aroganță - este discutabil!) statutul istoric de insulari independenți, a căror cuvânt încă are greutate în lumea mare.

Am îmbrățișat dis-de-dimineață ziua mult-așteptată de hoinăreală fără program, de bătut străzile până la epuizare, cu opriri la muzee, în magazine sau la vreun pub pentru "odihnă". Am început cu participarea la o tradiție: schimbarea gărzii la palatul Buckingham!

Palatul Buckingham, aflat în inima Londrei, a fost realizat după planurile lui John Nash, iar regina Victoria a fost primul monarh care a locuit acolo, dezamăgindu-i pe ceilalți membri ai familiei regale. Din acest motiv, piața din fața palatului este dominată de statuia acesteia. Ne-a spus ghidul că, în ciuda multor îmbunătățiri aduse, cele 600 de camere sunt deosebit de incomfortabile, iar Elisabeta a II-a și prințul Phillip trăiesc în apartamente relativ mici. Palatul are 550 de angajați cu diferite funcții de întreținere, administrație și reparații, iar 180 dintre ei sunt bucătarii, cameristele, croitorii și grădinarii, aflați sub conducerea majordomului. Nu am mai plătit 16 lire pentru a vizita grajdurile regale (Royal Mews), grădinile și galeria reginei, fără să pot intra în Palat, că deja văzusem Windsor și voiam să mai abordez și alte aspecte ale Londrei, în afară de regalitate.

Odată ajunși la Buckingham, ne-am dat seama că noi și jumătate din turiștii din Londra erau acolo, la fel de curioși și doritori să stea cât mai în față pentru a vedea ceremonia schimbării gărzii. Imensa piață din față era un furnicar uman, dar foarte plăcut: doar dacă traversai de la un capăt la altul, puteai auzi pe puțin vreo 7 limbi, plus oameni făcându-și poze și așteptând nerăbdători. Am dat un ocol pieței și ne-am căutat și noi un loc, dar nu s-a putut chiar la gard ("gardul, gardul și-năuntru-i leopardul"): eu am fost mulțumită cu o poziție centrală lângă treptele de la statuie, în față, de unde am putut face poze liniștită.

Cu vreun sfert de oră înainte de schimbarea gărzii în sine, polițiști pe cai și pe jos au disciplinat mulțimea: cât au putut urla, cât s-au agitat pentru ca lumea să priceapă că există o ordine și ea trebuie respectată: Do not cross the red line! Do not stand on the street! Please, remove your belongings from the street! Maintain order! Toate s-au auzit în continuu până când lumea s-a liniștit, dar bâzâia de neastâmpăr și, când au început să se audă trompetele și pașii de defilare, toți și-au scos aparatele foto la ataaaac!

Corpul de gardă a venit în două reprize, din părțile laterale ale pieței, împreună cu fanfara și gărzile călare. Un spectacol de tradiție, de roșu și negru, de stoicism și ordine!

Dincolo de garduri s-a cântat cam jumătate de oră: au fost imnuri militare și cover-uri de melodii cunoscute (trompetele au cântat ceva de Beatles), a avut loc schimbarea propriu-zisă, timp în care lumea aștepta a doua defilare, a celor care își terminaseră serviciul de gardă. Polițiștii fiind ocupați, unii mai profitau să răpească o palmă de street!

O buburuză adormită sau prea entuziastă (cine știe de pe unde călătorea, ca să prindă și ea un loc la spectacol!) s-a izbit frontal (dar nu mortal!) de podul palmei mele, în timp ce făceam o poză, și a stat pe dealurile și văile mâinii mele vreo 10 minute, până a ieșit fanfara! Ne-am împărtășit secrete, am stabilit relații bilaterale și ne-am felicitat că suntem călătoare și "îmbulinăm" drumuri ori de câte ori se poate!

Partea a doua de defilare mi s-a părut mai spectaculoasă: a durat semnificativ mai mult, s-a cântat cu mai multă dăruire și am putut observa detalii și privirea stoică, sigură, dreaptă a regimentelor! Și la Atena am văzut schimbarea gărzii la Mormântul Eroului Necunoscut din fața Parlamentului, dar parcă aceasta a fost mai intensă. Cred că din cauză că monarhia este parte intrinsecă din peisaj, în trecut, regele Farouk al Egiptului afirmând: "în viitor vor mai rămâne doar 5 regi: cei din pachetele de cărți și regele Angliei".

Am plecat spre Bloomsbury, zona unde fiecare colțișor însemna istorie literară: grupul Bloomsbury (Virginia Woolf este figura centrală din cadrul lui), Charles Dickens a trăit 11 ani aici și a scris romanele sale cele mai cunoscute, (Bleak House, A Tale of two cities, Oliver Twist), E.M.Forster a stat și el 10 ani în zonă, iar T.S. Elliot a lucrat ca redactor la Faber and Faber. Un mic rai istoric pentru literați, asemănător cartierului Montmartre din Paris! Faptul că am ajuns în Bloomsbury a fost un vis împlinit!

Chiar înainte să plec la Londra revăzusem ecranizarea romanului lui Michael Cunningham, Orele, care abordează și viața Virginiei Woolf și a cărții ei, Mrs. Dalloway. Îmi rămăseseră în minte întrebarea muribundului și problematica timpului care o sfâșiase pe Virginia:

"I still have to face the hours, don't I?", "Dear Leonard. To look life in the face, always, to look life in the face and to know it for what it is. At last to know it, to love it for what it is, and then, to put it away. Leonard, always the years between us, always the years. Always the love. Always the hours."

Am plecat mai departe la British Museum, unde, spre surprinderea mea, nu am plătit nicio taxă de intrare! Deja începeam să îmi schimb părerea despre politica turistică a britanicilor! British Museum este unul din cele mai mari muzee ale lumii și a fost fondat în 1753 (guvernul britanic a plătit 20.000 de lire sterline pentru naționalizarea celor 79.000 de obiecte de artă aflate în posesia medicului Casei Regale, Sir Hans Sloane, atunci când acesta a murit). De atunci și până acum s-a scris multă istorie și muzeul deține acum 7 milioane (!) de obiecte din întreaga lume. Great Court este un spațiu dreptunghiular de un hectar, cu un acoperiș de sticlă, într-o laterală aflându-se și faimoasa Reading Room. Am adăstat 2 ore în muzeu și am căutat mumiile egiptene, statuia lui Ramses al II-lea, frizele de la perși (am văzut Leoaica rănită), am trecut prin sălile romane și grecești, precum și prin cele din Asia mică, dar cel mai mult am vrut să văd Piatra de la Rosetta, pe baza căreia Champoleon a descriptat hieroglifele (practic pe piatră se găsesc 3 rânduri de scriere: hieroglifă, demotică și greacă, fiecare reprezentând același decret emis la un sobor de preoți în 196 î.Hr.).

Îți trebuie zile întregi să vezi ce ascunde acest muzeu copleșitor, să citești explicațiile, dar noi nu aveam atâta timp și, sincer, nu am atâta răbdare pentru săli întregi de monede, de peceți, de sigilii, de vase. Interesantă mi s-a părut Sala Ceasurilor - trece imens de repede timpul acolo, parcă ieși bătrân de tot!

De la British Museum am hotărât să coborâm pe Oxford Street, una din arterele principale ale Londrei. Un fel de Rue Rivoli în Paris sau de Via del Corso la Roma, dar muuuult mai aglomerată, unele porțiuni erau în lucru și atunci devenea mai dificil de circulat, oameni eleganți, dar și o mulțime de ciudați. Până și zonele mai aerisite erau tot aglomerate! Ne-am săturat repede de atâta bătălie pentru o buclă de oxigen și ne-am aventurat pe străduțe: Carnaby Street mi-a plăcut cel mai mult!

Am dat din întâmplare peste Photographers' Gallery unde am văzut o expoziție a lui Sally Mann - What Remains. Am ieșit cu fiori: fotografiile au ca temă pierderea vieții, caută dimensiunea revelatorie a părții obscure la trecerea dintre viață spre moarte, dar au o relevanță șocantă, nu iartă privitorul și îl determină să își pună problema morții la modul real, nu doar teoretic. Este gândită în 5 părți, iar cea în care a fotografiat descompunerea corpului uman mi s-a părut cea mai dură:

"There's a moment where you look at those bodies and say, 'that was a human being.' That was someone who was loved, cherished, caressed. That's a very tough one for me, the whole question of when a human becomes remains. That question came up over and over again while I was doing this work."

După ce ne-am încâlcit iar pe străduțe, am întrebat un englez cum să ieșim pe Regent Street, altă arteră esențială londoneză. Ne era teamă că aveam să repetăm experiența de pe Oxford Street, dar nu a fost așa! Dimpotrivă: mult mai larg, mai aerist, cu magazine de lux, am dat și peste sediul National Geographic și am ieșit în Piccadilly Circus, un fel de Piazza Spagna londoneză, care are în centru o statuie cu Peter Pan și este super-aglomerată.

Ziua se apropia de ora 15 și ajungeam la National Gallery în Trafalgar Square. Intrarea era liberă în muzeul de artă înființat în 1824, care adăpostește 2300 de picturi orientate pe perioade și curente. A fost de la bun început gândit ca un loc public, ca o manieră de educare a maselor, și nu a fost realizată din contribuții regale. Am avut aceeași senzație ca în Capela Sixtină: că nu se poate să fiu acolo și să sar ca greierele dintr-o sală în alta și să văd numai capodopere ale picturii, să le văd pe viu.

Ce am văzut? Schița lui Da Vinci "Fecioara și pruncul cu Ioan Botezătorul și Sfânta Ana", "Adorație" a lui Veronese, "Moartea lui Acteon" a lui Tizian, "Adorația" lui Bruegel cel Bătrân, portrete și autoportrete de Rembrandt (mai ales cel de la vârsta de 65 de ani!), "Samson și Dalila", "Venus la oglindă" a lui Velasquez, Van Gogh cu "Floarea-Soarelui", "Lan de grâu cu chiparoși", Turner cu "Luptătorul temerar" și "Ploaie, abur și viteză", impresioniștii (ce deliciu!): Monet, Cezanne, Manet, Lautrec, Degas, Pissarro, plus Seurat și Rousseau. Am văzut extrem de puțin în 3 ore (la ora 18 s-au închis galeriile!), dar mi-am umplut ființa cu frumos, mi-am luat albumul complet al picturilor din muzeu și "Van Gogh's Flowers".

Ne-am tras sufletul pe iarba de lângă galerii și ne-am minunat de ziua pe care am trăit-o integral, plină până la refuz. Mai voiam o zi doar de National Galllery!

Trafalgar Square este dominată de statuia lui Nelson, cel care l-a înfrânt pe Napoleon și a evitat invadarea Angliei de către Franța. Se spune că atunci când a fost terminată, 14 muncitori s-au adunat în vârf și au servit masa: sigur au avut belle-vue! Postamentul și leii de pe laterale au fost turnați din tunurile topite capturate de flota britanică victorioasă și sunt încălecați de copii și oameni mari cât e ziua de lungă. Am trecut de mai multe ori prin Trafalgar pentru că era foarte aproape de hotelul nostru și de fiecare dată am găsit leii sufocați!

(cam așa o să fim și noi într-o bună zi!)

Ziua s-a încheiat târziu, la Palatul Parlamentului și pe Westminster Bridge privind la Tamisa cea agale și copleșitoare, până am început să zgribulim de la răcoare. Eram epuizată, dar foarte mulțumită, căci trăisem într-o zi cât în cinci!

Îmi rămăseseră în minte picturile de la National Gallery și cuvintele lui Van Gogh: "What colour is in a picture, enthusiasm is in life.". Celelalte imagini și locuri se înghesuiau să își ceară tributul de contemplare, în timp ce mai adăstam pe băncile-bărci de lângă hotel, cu toată zgribulirea și oboseala adunată peste zi, trăgând concluzii și minunându-ne ca doi copii de toată frumusețea diversă din lumea asta mare care așteaptă să fie primită, văzută, asimilată!