Filele cărții mi se frâng între degete,
sunt ultimul om care o va citi.
Au însemnătate doar cuvintele ei și ordinea lor, spun unii.
Are însemnătate și cartea, ca piesă de muzeu, deși nu prea valoroasă, spun alții.
Nici unii, nici alții nu înțeleg prea bine.
Nu înțeleg nici eu.
Uneori îmi spun mie însumi lucruri simple.
Ele sunt ca niște petece dintr-o pânză
pe care eu nu o mai pot țese.
Ecoul acestor spuneri răsună
în încăperi pe care nu le știam.
Când te mulțumești cu o explicație, o lămurire, ea nu îți aparține. Nu o poți adânci cu adevărat, pentru că nu e a ta.
Poate că de aceea suntem ființe atât de sociale: avem nevoie de explicațiile altora pentru a ne mulțumi cu ele.
(din cugetările cioroiului Emil)
Cine poate îndura frumusețea?
Cine nu-și va întoarce ochii de la ea,
lacom de orice înțeles
mai prejos de sine?
Film de aventuri-
urcând pe râu, au căzut
într-o cascadă
Ce inexactă e îndoiala,
cât de mincinos aproximează
lucruri, zei ori nimicul.
Pe poteca din pădure am văzut cândva
deodată un umăr de stâncă;
mi se părea atunci că o să ajung acolo, deși
poteca nu ducea spre el
și l-am pierdut curând din vedere.
Oricât de turtit
i-ar fi capul, niciun cui
nu cere o lovitură de ciocan.
Lumea nu are nevoie de fapte.
Greu pricepe asta
orice ființă vie.
Când spui ceva, ceea ce se aude poate să mai fie spus și de altcineva. Dar când îl spui cu adevărat, are un înțeles pe care nu îl poți pricepe de la nimeni altcineva decât de la tine însuți.
Orice cuvânt e o parolă, o formulă magică. Dacă îl spui greșit, nu vei deschide nimic cu el; și, în cele din urmă, ți se va interzice accesul la tot ceea ce el putea deschide.
Celor care îți cer datoriile le datorezi foarte puțin sau nimic. Cei cărora le datorezi mult sunt tăcuți.
(tot din cugetările cioroiului Emil, așa cum mi le amintesc; toate acestea sunt amintiri, Emil a dispărut acum mulți ani)
Demult, într-o zi de marți, i-am adus cioroiului Emil o nucă. Mi-a mulțumit, a zburat și a pus-o deoparte, sub un acoperiș. Apoi s-a întors.
-Nu o mănânci? l-am întrebat. Mai am pe-acasă câteva.
-Marțea nu mănânc nuci.
Răspunsul lui Emil m-a uimit.
-De ce nu mănânci nuci marți? E o superstiție?
-Nu. Pur și simplu nu e bine.
-De ce nu e bine? Poți să îmi demonstrezi că nu e bine?
-Da, pot, dar nu ar avea niciun rost.
-De ce?
-Pentru că tu vrei să demonstrez asta plecând de la principiile tale, pe care le accepți implicit și care sunt întrucâtva greșite.
Plecând de la premise greșite poți să demonstrezi un adevăr, dar ce rost ar avea?
“Vreau să fiu spectator”
îmi zise meșterul;
avea mâinile murdare de lut
și praf de piatră.
“Vreau să privesc acest zid
ca pe o frumoasă întâmplare a naturii,
uitând că eu însumi trudnic îl înalț.
Vreau să îmi aud vorbele
spuse în mintea mea
cu un glas necunoscut, al altei ființe.
Vreau să fie ca și când n-aș vorbi eu.
Vreau să fie ca și când n-aș fi clădit eu
toată lumea asta.
Pentru că sunt atât de sărac, atât de singur.”
Al Phagora 