Pe Dürrenmatt îl asociez, și acesta este și motivul pentru care îl plac atât de mult, cu finalurile absolute surpinzătoare, care convertesc situații aparent obișnuite în finaluri de o mare profunzime psihologică și de o surprinzătoare originalitate. De data aceasta însă, Dürrenmatt pleacă de la un context care ține de psihiatrie și duce deznodământul spre un teritoriu inedit, cel puțin în raport cu operele sale pe care le-am citit până acum, acela al unui univers dominat de mecanismele conspirației.

foto: internet
Fizicienii este cea de-a treia piesă din volumul Romulus cel Mare, publicată de Editura Univers, în anul 2021. Acțiunea piesei debutează într-un decor încărcat de ambiguitate: o „vilă”, termen plasat intenționat între ghilimele de Friedrich Dürrenmatt, pentru a sugera că spațiul nu este o simplă reședință burgheză, ci un sanatoriu exclusivist, un refugiu al minților rătăcite și, simbolic, al unei civilizații aflate în derivă. Les Cerisiers, instituția în care se desfășoară întreaga acțiune, este prezentată ca o veche construcție izolată, înconjurată între timp de modernitate. Piesa, scrisă în 1961, apare într-un moment dominat de anxietatea Războiului Rece și de spectrul catastrofei nucleare.
În interiorul acestui spațiu se află doar trei pacienți: trei fizicieni aparent alienați, reuniți după principiul ironic conform căruia „cei de-o seamă trebuie lăsați împreună”. Retrași, tăcuți și absorbiți de propriile obsesii, aceștia par la început simple caricaturi ale savantului rupt de realitate. Totuși, liniștea sanatoriului este zdruncinată de o serie de crime: o asistentă fusese deja ucisă de pacientul care pretinde că este Newton, iar o a doua crimă, comisă de cel care se proclamă Einstein, transformă aparenta comedie într-un thriller psihologic. La cea de-a treia crimă asistăm ca martori neputincioși, dar astfel începem să înțelegem de fapt mesajul piesei.
Dürrenmatt orchestrează magistral jocul identităților fabricate. „Newton” și „Einstein” sunt măști simbolice, asumate și abandonate de pacienți într-un permanent exercițiu al disimulării. Cei doi sunt, de fapt, agenți infiltrați ai unor puteri rivale, veniți să pună mâna pe descoperirile lui Möbius, cel de-al treilea pacient și adevăratul geniu al piesei. Astfel, azilul devine o miniatură grotescă a lumii bipolare din timpul Războiului Rece, unde știința nu mai aparține cunoașterii, ci spionajului, controlului și dominației geopolitice.
Momentul central al dramei îl constituie figura lui Möbius, savantul care a descoperit „sistemul tuturor invențiilor posibile” și care, conștient de potențialul distructiv al propriei minți, a ales să simuleze nebunia pentru a se ascunde de lume. Piesa Fizicienii este mai mult decât pare la prima vedere, este un avertisment despre imposibilitatea controlării cunoașterii odată ce aceasta a fost formulată și despre tentația transformării oricărui progres în armă.
Spre final, când măștile cad și când cei trei cred că salvează omenirea alegând captivitatea voluntară și tăcerea, apare adevărata forță ocultă a piesei: directoarea sanatoriulu. Ea dezvăluie că le-a urmărit conversațiile, a copiat manuscrisele lui Möbius și a construit un complex bazat pe ideile lui. Savantul, care voia să ascundă adevărul, descoperă că adevărul fusese deja furat.
Astfel, Dürrenmatt mută subtil registrul spre zona conspirațiilor moderne. Am putea extrapola: puterea reală nu se află în mâinile guvernelor vizibile, nici ale savanților celebri, ci în structuri aparent marginale, discrete, invizibile publicului. O clinică privată devine centru global de comandă, o femeie considerată excentrică devine arhitectul unei noi ordini mondiale, supravegherea, furtul intelectual și manipularea se desfășoară în spatele ușilor închise.
Îmi pare scrisă astăzi. E fascinant cum anticipează temerile contemporane legate de state paralele, corporații care exploatează cercetarea științifică, servicii secrete, control informațional și elite ascunse care influențează destinul colectiv fără legitimitate democratică.
În concluzie, Fizicienii este o piesă puternică, o tragicomedie inteligentă, tensionată și profund actuală. Dincolo de umorul său negru, forța piesei constă în finalul său tulburător, unde nebunia nu mai aparține pacienților, ci sistemului care îi supraveghează. Iar mesajul ultim este neliniștitor: cele mai mari pericole ale lumii nu vin întotdeauna din laboratoare, ci din mâinile celor care controlează, în tăcere, rezultatele lor.
Recomandarea mea: Piesa se cere citită dincolo de suprafața replicilor, printre rânduri, acolo unde adevăratul mesaj se dezvăluie și nu trebuie să ne lăsa distrași nici de tonul comic, nici de gravitatea temei.

























