Nu înseamnă nimic aceste cuvinte, scoase din context. Și ar trebui ca cei ce citesc Apostolul la nunți să înceteze să le mai behăie îndelung la sfârșitul citirii, ca și cum ar fi esența pericopei din Efeseni.

Traducerea Bibliei are adesea nevoie de contexte, explicații și parafraze, pentru că e foarte greu să traduci literal chiar și cele mai simple cuvinte, dar care în limba greacă erau micro-universuri conceptuale. Există într-adevăr și versete care n-au nevoie de context: „Să nu furi”, „Să nu ucizi”, „Nu judecați, ca să nu fiți judecați” etc. Sunt însă și mai multe, majoritatea, care au nevoie de contextul lor pentru a fi înțelese: „Dacă ochiul tău cel drept te smintește, scoate-l și aruncă-l de la tine…”, sau „Când postești, unge capul tău și fața ta o spală”. Nu se face nimeni chior citind învățăturile astea și nici nu-și cumpără loțiune de păr în post. Azi, pentru că în trecut unii chiar o făceau.

Deci, ca să nu ne mai chiorâm cu versete din Biblie, de cele mai multe ori nici măcar nu ajunge un context literal (în cazul de față capitolul 5 din Efeseni în întregime), ci în egală măsură e nevoie adesea de unul istoric, cultural, social etc.

Efeseni 5 se adresează unei comunități mixte iudeo-grecești, incipient creștină, care risca să transfere în interiorul ei o cultură sexuală urbană specifică lumii greco-romane și celebrată adesea religios. Atenție, nu e vorba pur și simplu de o depravare sexuală (prostituție, adulter etc.), ci de o cultură sexuală asociată riturilor de fertilitate, inițiere, festivalurilor religioase etc.

Acestei culturi manifestate cultic și adesea rezervată inițiaților în fascinantele ceremonii de misterii (v.12 „cele ce se fac întru ascuns de ei”), Pavel îi opune un „cult” nou, pe care nu întâmplător îl numește cu același cuvânt, mystérion: „Taina aceasta (mystérion) mare este în Hristos și în Biserică” (v.33). În „misteriile” lui Pavel, celebrarea sexualității se face în cadrul relațiilor monogame (căsătoria), prin iubire (v.2 „și umblați întru iubire”), supunere și ascultare reciproce (v.21 „supuneţi-vă unul altuia”), sacrificiul de sine (v.33 „ca pe sine însuși”), sfințenia trupului (vv.26-27), toate după modelul iubirii lui Hristos pentru Biserica sa. 

Cu alte cuvinte, Pavel le vorbește efesenilor exact pe limba lor: dacă vreți misterii, atunci aveți cel mai mare mystérion chiar în modelul iubirii în Biserică.

Ei bine, și abia în acest context în care le arată efesenilor noul mystérion pe care trebuie să-l slujească, Pavel încheie cu celebrele cuvinte: „Astfel şi voi (bărbații), fiecare aşa să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi, iar femeia să se teamă de bărbat”. Adică, (dacă vreți să venerați darurile sexualității), voi, bărbaților, iubiți-vă femeile ca pe voi înșivă, iar voi, femeilor, cinstiți-vă bărbații (nu zeițele fertilității). Căci asta înseamnă în acest context „teama”: cinstirea cu venerație religioasă. Bărbatul care-și pune sufletul pentru iubire, ca Hristos, merită venerația femeii sale. Ea însăși este venerată prin sacrificiul lui, se înțelege.

În greaca biblică phobéō nu înseamnă numai „a te teme”, „ a fi înfricoșat”, ci are în contexte religioase și sensul „a trata cu venerație religioasă, respect, cinstire, a te pleca, a asculta etc.”. De exemplu, e același verb din Leviticul 19,3, tradus prin a cinsti: „Să cinstească (phobeisthō) fiecare pe tatăl său şi pe mama sa”. Nu se îngrozește nimeni de părinții săi, și totuși le purtăm teama toată viața oricât de blânzi ar fi, sau cu atât mai mult. Așa e și cu „teama” de Dumnezeu. Nu vrea să spună o teamă de pedepse, ci ascultare, cinstire, urmare, luare-aminte, rușinare de păcate, teama de a nu fi nesimțit, necuviincios, teama de a nu-l înșela, dezamăgi etc. Teama aceasta poate lua și forma „cutremurării” religioase, ca în expresia „înfricoșătoarele lui Hristos Taine”: Cel care de atâtea ori ne întâmpină din Evanghelii cu cuvintele „nu vă temeți” și „pace vouă”, nu vrea să ne înfricoșeze, dar ar vrea ca jertfa Sa să ne cutremure.

Revenind la nunți, și la traducerea versetului, fără teamă putem citi acolo „și femeia să-și cinstească bărbatul”. Ca să înțeleagă toată lumea că nu e vorba de o „frică” în spiritul căreia am ajuns să avem și o lege a femicidului.

Discuția despre împărtășire este de o importanță mult mai mare decât își închipuie cei care cred că „nu mai e nimic de discutat” sau că rămâne la înțelegerea unui duhovnic sau altul. Nu e încă un „scandal” în Biserică, ci scandalul esențial, fericitul scandal care i-a cutremurat pe ucenici și i-a făcut, pe unii să se lepede, pe alții să mărturisească: ”Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice” (Ioan 6,68). Iată că azi sunt unii care chiar din Biserică spun, duceți-vă de aici. Veniți după ce mâncați trei zile fasole. E incredibil cum, de la înălțimile Evangheliei care se pierd în cer și după atâta efort epectatic al sfinților, ne-am reîntors tot la „izmă, mărar și chimen”. Și la problema fructelor de mare.

E importantă discuția despre împărtășire pentru că aceasta nu poate fi separată de scopul Liturghiei și, în cele din urmă, de însăși ființa Bisericii. Biserica a luat naștere în jurul Euharistiei și Liturghiei și tot din acestea își trage viața până dincolo de sfârșitul lumii, când ne rugăm a ni se da „să ne împărtășim mai cu adevărat în ziua cea neînserată a împărăției Tale”. Vedem deci că destinul omului în Biserică este pe veci cel al împărtășirii cu Hristos.

Abordările alarmiste trebuie ignorate. Nu vrea nimeni reforme, ci forme cu fond duhovnicesc. Nu vrea nimeni împărtășire fără spovedanie, pocăință și mărturisire de credință, nici nu se „banalizează” Euharistia în funcție de frecvența împărtășaniei (în diasporă se împărtășesc toți și bisericile sunt pline), așa cum nu se pot banaliza citirea evangheliilor, rugăciunea zilnică sau mersul la biserică. Nu din cauza asta s-au golit bisericile de alte confesiuni din Occident, ci pentru că preoții lor au abdicat de la pastorația unei vieți duhovnicești în favoarea unei pastorații de club de tip oengist. Lucru de care nu suntem departe nici noi în țară, chiar dacă la noi clubul ia forme folclorice și naționaliste. 

Dar, e adevărat că luarea în serios a Liturghiei și a scopului ei implică o recentrare a pastorației Bisericii, de la așteptarea credincioșilor la biserică, la căutarea lor în adâncul bisericii din ei. De la conducerea lor în procesiuni exterioare, la coborârea cu ei în cămara tainică a inimii. De la alimentarea gândirii magice cu rețete „făcătoare de minuni”, la provocarea reală a vieții lor duhovnicești, prin predicarea evangheliei, cateheze, vizite pastorale și program de spovedanie în biserici și în cursul anului, nu doar de Paști și Crăciun. E numai vina noastră că oamenii știu mai multe despre parastase decât despre sfânta împărtășanie.

Se întreabă părintele Savatie dacă are Biserica „o învățătură clară despre Euharistie” sau vine fiecare cu „cărticica” sa. Are o învățătură foarte clară și chiar o cărticică, iar aceasta e Dumnezeiasca Liturghie. Să stea liniștit, nu e ca și cum nu mai vedem pădurea din cauza copacilor. Nu mai trebuie să intervină nimeni decât să repună Dumnezeiasca Liturghie în drepturile ei depline de „cină a Domnului” și de împărtășire a credincioșilor care cred și mărturisesc la fel („Tu ești cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel Viu, Care ai venit în lume să mântuiești pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu”).

Să lăsăm deci cărticica să ne spună de ce venim la Liturghie, încă de la primele rugăciuni care se citesc pentru cei „rămași”, după ieșirea catehumenilor: „Dă-le lor să-Ți slujească totdeauna cu frică și cu dragoste și, în nevinovăție și fără osândire, să se împărtășească cu Sfintele Tale Taine și să fie învredniciți de cereasca Ta împărăție”. Amin.

Și o mai spunem o dată, în rugăciunea de dinainte de „Tatăl nostru”: „Ție, Stăpâne, iubitorule de oameni, îți încredințăm toată viața și nădejdea noastră și cerem, și ne rugăm și cu umilință cădem (implorăm) înaintea Ta: învrednicește-ne să ne împărtășim, cu cuget curat, cu cereștile și înfricoșătoarele (cutremurătoarele) Tale Taine ale acestei sfinte și duhovnicești mese, spre lăsarea păcatelor, spre iertarea greșelilor, spre părtășie (comuniune) cu Sfântul Duh, spre moștenirea împărăției cerurilor, spre îndrăznirea către Tine, iar nu spre judecată sau spre osândă”. Amin. 

Și încă, pentru a treia oară, când preotul înalță înaintea tuturor Sfântul Trup, parcă pentru a le arăta încă o dată la Cine au venit: „Și ne învrednicește a ni se da, prin mâna Ta cea puternică, preacuratul Tău Trup și scumpul Tău Sânge, și prin noi la tot poporul”. Amin, a treia oară. Nu-mi spuneți că în toate aceste rugăciuni implorăm mila lui Dumnezeu ca să primim Sfintele Taine, răspundem cu amin și ne punem „toată nădejdea”, ca la sfârșit să ne ținem deoparte și să plecăm acasă cu anafură, și că această parodie e Dumnezeiasca Liturghie.

Prin urmare, de aceea rămânem la fiecare Liturghie și nu ieșim cu catehumenii: pentru că nădăjduim să ne învrednicească Dumnezeu a ne împărtăși cu Sfintele sale Taine. „Astăzi, Fiul lui Dumnezeu, părtaș mă primește…” Nu la 40 de zile, că nu flămânzim din 40 în 40 de zile, ci zi de zi dacă s-ar sluji și dacă am putea fi la Cină. „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi…” A rămâne la Liturghie fără această dorință și nădejde, a veni fără acest gând mistuitor, afară doar dacă te-a oprit duhovnicul (dar ce discuție e și aici!), e ca și cum am sta noi înșine împotriva credinței, nădejdei și rugăciunilor pe care le aducem la Liturghie.

Dincolo de cuvântul duhovnicului, nu vreo închipuită „vrednicie” trebuie să ne-o cercetăm ca să ne împărtășim, ci adevărata evlavie pe care ne-o ne cere Dumnezeiasca Liturghie: mărturisirea dreptei credințe, conștiința păcatelor și pocăința. De aceea mai întâi spunem Crezul, de aceea ne dăm sărutarea, de aceea ne mărturisim cei dintâi dintre păcătoși și așa ne așezăm la masa la care am fost chemați și nu ne-am invitat singuri.

Cu explicația că „Sfânta Împărtășanie a fost vestită de Tablele Legii pe Muntele Sinai”, și de aceea s-ar impune postul de 40 de zile înainte de primirea Sfintelor Taine, arhiepiscopul Teodosie, care se visează mitropolit în secolul 21, nu e la nivelul de hermeneutică nici măcar al unei omilii de Paști din secolul al 2-lea (a lui Meliton al Sardesului, – o puteți citi integral, pentru că e o lectură excepțională în privința interpretării tipologice a Vechiului Testament, în primul volum din Canonul Ortodoxiei al părintelui Ioan I. Ică jr.).

Nu tablele Legii sunt prefigurarea Euharistiei în Vechiul Testament, ci mielul pascal din Ieșirea 12 (de unde avem și numele Paștilor, nu de la trecerea prin Marea Roșie). Despre această tipologie pascal-euharistică au vorbit într-un cuget toți Părinții Bisericii, iar Sfântul Nicodim Aghioritul, adunându-i într-o strălucită antologie patristică și filocalică, încheie cu aceste cuvinte, parafrazându-l pe Sfântul Chiril al Alexandriei: „Așa cum, dacă n-ar fi mâncat Paștile în Egipt, evreii nu s-ar fi putut elibera de acolo – iar Egiptul înseamnă viața pătimașă -, tot așa și noi, dacă nu ne împărtășim încontinuu (de-ar fi cu putință, chiar și în fiecare zi) cu cinstitul Trup și Sânge al Domnului nostru, nu ne-am putea elibera de faraonii gândiți cu mintea noastră” (Carte foarte folositoare de suflet despre Împărtășirea continuă cu preacuratele lui Hristos Taine).

Mă gândesc cu milă la acei credincioși care au mers să se împărtășească la Mânăstirea Dervent de Izvorul Tămăduirii, la viețile lor amărâte în această lume întoarsă pe dos și lipsită de orice speranță. Să vii ca un flămând, care duce greutatea zilelor de tot anul, pentru a te împărtăși cu bucuria și nădejdea Învierii din Săptămâna Luminată, dar să fii întors de la Sfântul Potir pentru că n-ai postit, e imaginea nu doar a unei împietriri sufletești, ci și a celui mai mare faliment teologic, pentru că se petrece în înseși zilele Învierii. Cel care face asta n-a înțeles nimic nici din teologia Săptămânii Luminate, nici din cuvântul de Paști al Sfântului Ioan Gură de Aur.

O ignoranță completată, nici n-avea cum altfel, de distincția eretică dintre „împărtășirea aievea” și „împărtășirea spirituală” cu Sfintele Taine, prin intermediul miridelor. Nu departe de popii care-i amăgesc pe oameni că le „scot părticele” ca să le meargă bine, numai că arhiepiscopul Teodosie pretinde că aceasta e „împărtășirea continuă” despre care vorbesc Sfinții Părinți (ocazie cu care poate îi oferă cineva volumul de studii și mărturii patristice despre Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine, apărut la Deisis și din care l-am citat mai sus pe Sf. Nicodim Aghioritul).

Mă mai gândesc și la Sfântul Ierarh Teotim, episcopul Tomisului, ce șoc ar fi avut dacă ar fi ajuns în vizită pastorală la Dervent, în Vinerea Luminată, și i-ar fi văzut pe credincioși „împărtășindu-se” cu apă, și nu cu Trupul și Sângele Domnului. Lasă că nici n-ar fi știut ce-i aia aghiasmă mare, dar ar fi crezut c-a nimerit la vreo sectă a encratiților sau hidroparastaților. Cum n-ar înțelege Ioan Gură de Aur ce sunt „paștile” și „păștițile” împărțite la punguțe în Sâmbăta Mare celor care „nu pot ajunge la Înviere”. Atenție, cei care faceți din biserici practici și locuri pe care sfinții înșiși nu le-ar recunoaște, dacă s-ar întoarce în ele: cuvintele „niciodată nu v-am cunoscut pe voi” (Matei 7,23) sunt pentru toți și toate așa-zise în numele Lui, dar în care Hristos nu se mai recunoaște.

Acestea fiind zise, să nu ne amăgim, totuși, că despre împărtășirea cu Sfintele Taine e preocupat în aceste zile arhiepiscopul Tomisului. Sub acest pretext (a anunțat că va face chiar și broșuri pe tema asta), dincolo de polemica printre rânduri cu acei (câțiva) ierarhi din Sinod care încearcă o articulare luminoasă a Ortodoxiei pe izvoarele unei tradiții autentice și într-un context modern și european („preoții care fac altfel”, îi numește el în predica sa), predica arhiepiscopului Teodosie e încă o încercare de a-și fideliza partea cea mai formalistă și conservatoare a Bisericii, inclusiv în expresia manifestării ei politice, în speranța împlinirii într-o zi a ambițiilor sale de mărire. Și el simte că ziua aceea e tot mai aproape.

1. Dacă ne uităm în calendarele bisericești, duminicile până la Rusalii sunt numite duminici „după Paști” (Duminica a treia după Paști, a patra după Paști etc.). Ca și cum Paștile au trecut, iar Biserica doar le rememorează în numărarea duminicilor, până la Cincizecime.

Și totuși, timpul până la Cincizecime e un timp efectiv al Paștilor, al unor Paști de 49 + 1 zile, nu un timp „după Paști”.
De exemplu, în sinaxarul de la „Înjumătățirea praznicului” se spune:
„Prăznuim sărbătoarea aceasta (Înjumătățirea) spre cinstirea celor două mari sărbători, a Paștilor și a Rusaliilor, ca pe una care le unește și le leagă pe amândouă”.
Iar în stihirile de la vecernie se vorbește despre „zilele care încep de la mântuitoarea Înviere și se pecetluiesc cu dumnezeiasca Cincizecime”.
Însuși numele de „înjumătățirea PRAZNICULUI (= Sărbătorii)” arată că suntem la mijlocul sărbătorii Paștilor, căci nu poate fi vorba de altă sărbătoare.

Așadar, zilele Paștilor se „pecetluiesc” (= se încheie) la Cincizecime. Ca înțelegere teologică, e vorba deci de o singură sărbătoare, o singură zi, o singură experiere deopotrivă a Învierii și a Duhului Sfânt. Sau, am putea spune, Cincizecimea nu este o „altă” sărbătoare, care vine să înlocuiască Paștile, ci este chiar Paștile/ Învierea în manifestarea lor plenară în Duhul Sfânt.

Prin urmare, nu avem un Paști de trei zile, ci de 7 x 7 = 49 de zile. Și nu avem 7 duminici după Paști, ci chiar „ale Paștilor”, la care se adaugă ziua a 50-a, simbolul zilei veșnice și neînserate (de aceea, de Cincizecime facem Vecernia imediat după Liturghie, căci seară nu va mai fi în ziua aceea).

2. Toate aceste explicații precum și „formula” Paștilor (7×7+1 = 50) au fost bine-cunoscute Bisericii vechi, care-și lua înțelegerile teologice ale sărbătorilor după semnificațiile lor mistice și biblice din prefigurările Vechiului Testament. E vorba aici de legătura pe care o sugerează Sfântul Pavel (în Evrei 9,7-28) dintre Paștile lui Hristos și „ziua ispășirii” (Levitic 16,31), numită în Septuaginta „șabbath șabbathon”, adică „o săptămână de săptămâni” (7×7). De aici, și înțelegerea la Părinții Bisericii a unor Paști de 49 de zile, încununate de Cincizecime.

De exemplu, pentru Sfântul Vasile cel Mare (Despre Duhul Sfânt, cap. 27):
„acea zi una și prima [Duminica Paștilor], înmulțită de 7 ori cu 7, alcătuiește timpul de șapte săptămâni sfinte ale Penticostarului. Începând cu Duminica [Paștilor] se reia acel ciclu de 50 de ori, sfârșind cu Duminica [Cincizecimii]”.

La fel, Sfântul Ambrozie de Mediolanum (Comentariu la Luca, 8,25) scria despre Paști cu această conștiință: „Înaintașii noștri așa ne-au învățat, să celebrăm cele 50 de zile până la Cincizecime, ca fiind ale Paștilor. Toate aceste zile sunt ca o singură duminică”.

Pe cei vechi nu-i „încurca” Înălțarea Domnului din interiorul celor 50 de zile, ca să pună Odovania Paștilor în ajunul Înălțării, așa cum facem noi, doar că așa ar părea „logic”. Semnificația Înălțării nu este atât înălțarea Mântuitorului la Cer (de unde nu s-a despărțit!), cât înălțarea la Cer a firii omenești, în viața dumnezeiască. Un eveniment perfect înscris în „logica” celor 50 de zile pascale ale Învierii și Duhului Sfânt.

Ca să termin cu ce am început. Nu avem în calendar șapte duminici „după Paști”, ci „ale Paștilor”, ca un sabat de sabate.
Un timp de inițiere mistagogică, de la Paști la Rusalii, prin credință (duminica a doua), dragoste (duminica a treia), vindecare (a patra), primirea apei vii (a cincea), iluminare (a șasea) și viață veșnică (duminica a șaptea), încununate de duminica a 8-a, simbol al transcendenței și al veacului veșnic.

P.S. Cu „după”, nici măcar nu mai iese numărătoarea duminicilor în calendarele bisericești. Dacă Duminica mironosițelor este numită, în calendar, „a treia după Paști”, rezultă că Duminica Tomei a fost „a doua după Paști”, iar Duminica Paștilor ar fi totuna cu „prima după Paști”, complet absurd. Totul se explică, însă, așa cum am arătat mai sus, dacă le numărăm ca „duminici ALE Paștilor”.

În continuarea textului meu despre „Minciuna, frica și duhul mut al copiilor” – postarea precedentă -, părintele diacon Andrei Constantin (Parohia Edinburgh) adaugă și alte înțelegeri despre ce înseamnă „zdrobirea” lor, dar ne arată și de unde poate începe vindecarea. Observații validate de însuși exemplul personal al părintelui, tată a cinci copii și un model de împărțire armonioasă între familie și o carieră academică strălucită în UK.

De ce copiii nu vorbesc și nu ascultă? Sau despre zdrobirea unui suflet și vindecarea sa

Ceea ce se întâmplă „din copilărie” nu este doar frica sau minciuna, ci și o tainică zdrobire a sufletului, nu neapărat prin răutate vădită, ci adesea prin lucruri care par firești: autoritate, grijă, „dragoste”. Părintele apasă peste copil, uneori cu puterea, alteori cu o grijă care nu mai lasă loc de respirație și, încet, copilul este pus jos. Nu mai stă drept în fața vieții, nu mai vede sensul, nu se mai poate primi pe sine. Ajunge să se urască, să se rănească, să se ascundă.

CUM SĂ VORBEASCĂ UN COPIL, DACĂ ESTE MEREU JUDECAT?

Și atunci spunem: nu vorbește, nu ascultă. Dar cum să vorbească, dacă orice cuvânt devine prilej de judecată? Cum să se deschidă, dacă de îndată ce se deschide este lovit: „nu e bine ce faci”, „ești așa”, „ești pe dincolo”? Cum să asculte, dacă el nu a fost niciodată ascultat cu adevărat, fără intenția de a-l îndrepta, de a-l controla, de a-i face „bine”, dacă nu a fost privit niciodată ca persoană, înaintea căreia să stai cu liniște și demnitate și să vezi încotro crește sufletul ei?

De multe ori nu ne putem uita în ochii copiilor noștri pentru că în ei vedem întrebările la care nici noi nu am dat răspuns sau pe care le-am ocolit toată viața: „de ce m-ai adus pe lume?”, „care este sensul vieții mele?”, „ce înseamnă să trăiesc?”. Și ne este teamă să recunoaștem că nu știm sau că am trăit fără acest răspuns. De aceea nu putem spune simplu și adevărat: tu ești darul lui Dumnezeu, viața ta este un dar, o minune, la fel cum este și viața mea și orice viață.

NU MAI POT IEȘI DIN CERCUL ÎN CARE AU FOST PRINȘI

În locul acestui adevăr, rămânem în neliniște, în explicații grăbite, în formule goale. Și atunci apăsăm mai tare, iar din această apăsare se nasc, uneori, nu doar răni, ci deformări adânci: copii care nu mai știu cine sunt și care cresc fără sens.

În ei începe să lucreze acest duh mut și surd, mai întâi împotriva lor înșiși, în tăcerea care îi închide, în ura de sine, în rănirea lăuntrică; iar apoi, încet, și în afară: în împietrire, în violență, în incapacitatea de a mai iubi nu pentru că ar vrea răul, ci pentru că nu mai pot ieși din cercul în care au fost prinși.

Și acest duh nu se biruiește decât „cu rugăciune și cu post” (Marcu 9, 29).

RUGĂCIUNEA – LOCUL UNDE OMUL ÎNCEPE DIN NOU SĂ FIE VĂZUT ȘI SĂ VADĂ // POSTUL – IEȘIRE DIN CAPTIVITATE

Cu rugăciune, pentru că numai ea ne reașază în adevărul ultim al vieții și ne pune înaintea Persoanei vii, singura care ne poate re-abilita ca persoane. Pentru că rugăciunea nu este tehnică de meditație, ci întâlnire, locul unde omul începe din nou să fie văzut și să vadă.

Și cu post, pentru că nu este vorba doar de un gând greșit, ci de o întreagă țesătură a vieții care trebuie schimbată: obiceiuri, reacții, mecanisme adânci care ne întorc iar și iar în același cerc al fricii și al urii. Postul atinge trupul, pentru că și rana este în trup; rupe ritmurile vechi și face loc unui început nou. Este o tăiere, o oprire, uneori o resetare dureroasă, dar necesară, pentru ca omul să iasă din ceea ce l-a ținut captiv.

Altfel, rămânem în același cerc, răniți și rănind mai departe. Dar acolo unde începe rugăciunea și postul, începe și eliberarea și omul învață din nou să vorbească, să asculte și să trăiască un alt fel de a fi cu celălalt.

EXEMPLUL DE PARENTING AL MAICII DOMNULUI: AȘTEPTAREA RĂSPUNSULUI ȘI ÎNCREDERE

Și tocmai aici se descoperă taina Maicii Domnului. Câtă recunoștință trebuie să avem pentru felul în care L-a purtat pe Hristos. A avut încredere în El: „Faceți orice vă va spune” (Ioan 2, 5), o încredere născută dintr-o cunoaștere vie, adâncă a Lui, o cunoaștere care a crescut în timp.

În copilărie încă Îl descoperea: de pildă, atunci când L-a căutat și L-a găsit în templu, I-a spus cu durere și cu adevăr: „Fiule, de ce ne-ai făcut nouă așa?” (Luca 2, 48) și a știut să aștepte răspunsul Lui, să se minuneze înlăuntrul ei și să-l păstreze în inimă: „Oare nu știați că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?” (Luca 2, 49).

Și tocmai pentru că L-a cunoscut, nu s-a lăsat stăpânită de griji, ca și cum ar fi trebuit să poarte o responsabilitate care o depășește; nici de orgoliu, ca și cum ar fi avut ceva de demonstrat în această taină; nici de autoritate, ca și cum ar fi avut vreun drept asupra Lui; nici de vreun folos ascuns, ca și cum viața Lui ar fi trebuit să-i slujească ei. Nu L-a ținut pentru sine, ci L-a lăsat să fie și L-a purtat cu acea dragoste care nu stăpânește, nici nu modelează după chipul propriu, nici nu cere înapoi, ci face loc, o dragoste în care Fiul poate crește în adevărul Lui, în care omul și Dumnezeu rămân vii. Și pierzând totul, când Fiul ei a murit pe Cruce, a fost așezată, în taină, Împărăteasa cerurilor.

Diacon Andrei Constantin (Edinburgh)

În dialogul cu tatăl fiului lunatic (Marcu 9,17-27), apare o întrebare pe care Mântuitorul nu avea nevoie să o pună, dar o face pentru a ne atrage atenția asupra unui detaliu din acest episod: „De câtă vreme i se întâmplă asta?”. Tatăl îi răspunde: „Din copilărie”. Dar ce se poate întâmpla „din copilărie” ca un copil să ajungă stăpânit de un „demon mut” și confruntat de forțe antagonice, care caută să-l arunce „în foc și în apă”? În înțelegerea duhovnicească a Părinților Bisericii, „duhurile mute”, asociate adesea cu surzenia („duh mut și surd”), erau numite astfel mai ales pentru că îl împiedicau pe om să se roage, să-L mărturisească pe Dumnezeu și să asculte/ înțeleagă Scripturile (un fel de afazie noetică, în termenii lui Evagrie Ponticul). Pe lângă asta, „aruncarea în foc și în apă” e o sugestie teribilă a fricii, dar și o imagine a contradicției, dezintegrării și haosului (adâncul apelor fiind sediul leviatanului). Episodul nu se vrea o lecție de parenting, ci un avertisment asupra duhurilor, informații psihice și energii, pe care le punem asupra copiilor în creșterea lor, încă de la aducerea lor pe lume: frica, minciuna, contradicția lăuntrică și amuțirea lor spirituală. Nu că lista s-ar opri aici.

Frica mai ales este importantă pentru că e primul și cel mai prezent duh cu care îi aducem pe lume. Nu vorbesc despre responsabilitatea de a fi părinte, ci despre frica de a deveni părinți, frica în care ne naștem copiii și cu care ne gândim în fiecare minut la viața lor, frica de orice bubiță sau căzătură, sau de notele lor mici, sau că nu vor avea jobul visat (de noi), sau că vor suferi, sau că vor răbda etc., frica pur și simplu că trebuie să-și trăiască viața. Toate fricile noastre reale și închipuite și toate îngrijorările caraghioase, despre care credem că exprimă „responsabilitate” și „dragoste”. Dar mai ales frica paralizantă de moarte și frica de suferință, pentru că suntem singura specie care n-am integrat moartea și suferința. 

Până și cea mai neajutorată specie de pe lumea asta trăiește cu mai mult curaj decât avem noi pentru copiii noștri. Și de ce? Pentru că până și cea mai neajutorată specie are măcar instinctual o integrare a suferinței și a morții și o așezare în rosturile lor, în care își găsește pacea. În timp ce noi, moștenitori și captivi ai unei credințe superficiale, formale și mai ales atât de pământești (vezi, de exemplu, semantica religioasă din spatele expresiei „loc de veci”), fără altă reflecție despre suferință și moarte decât respingerea lor cu groază, ca pe un coșmar de neimaginat, tot agățându-ne cu disperare de o speranță, de o iluzie, de o rețetă miraculoasă, întrupăm contradicția, frica, dezintegrarea și haosul.

Perechea fricii este imediat duhul minciunii, pentru că marile frici sunt escamotate de minciuni și auto-amăgire. Toate minciunile, de fapt, poartă în ele resortul ultim al fricii de moarte, ecoul minciunii paradisiace „nu veți muri”. De aici toate non-sensurile pe care i le spunem unui copil despre viață, moarte și lumea sa, zâmbind pe ascuns, dar care i se vor revela mai târziu ca minciuni. Primele și cele mai mari minciuni le va auzi în casa sa. Mai apoi, acel amenințător „Să nu mă minți!”, scrâșnit de părinți: cea mai puternică invitație la minciună. De ce să mai spună un copil adevărul, dacă trebuie să-l rostească în frică, dacă adevărul nu e iubire? Dacă nu-l eliberează, ci pune asupra lui demonii părinților?

Iar duhul mut le este neputința de a articula ceva despre credința lor. Nu neapărat ceva profund, dar care măcar să aibă sens atunci când e confruntat cu suferința, nedreptatea, deziluziile, moartea etc. Ceva care să nu se termine aici și în care să creadă, să le aducă nădejde, de care să se bucure și după care să trăiască. Pe care să-l vadă în părinții lor, constant, asumat, ca o convingere de viață. Altceva decât superstiții sau formalism religios de duminică. Povesteam în alt loc de întrebarea pe care o fetiță de 12 ani, din parohie, i-a pus-o mamei sale și la care se gândesc toți copiii: „Mamă, eu de ce m-am născut?”. Iar mama i-a răspuns, așa cum probabil răspund mulți părinți: „Ce întrebare! ca să fii fericită, să te bucuri de viață etc.”. „Ce fericire, mamă”, i-a replicat fata, „nu vă uitați la voi? Munciți de dimineață până seara ca să plătiți o casă în rate și o mașină, să mergem o dată pe an la mare și la urmă să murim. Asta e fericirea care mă așteaptă și pe mine”.

Și totuși, e atâta speranță în evanghelia aceasta de la Marcu. E și mustrare, dar infinit mai multă iubire și nădejde, cum e toată Evanghelia. Pentru că acolo e Hristos, e Mântuitorul, e Iubirea, și n-avea cum să se termine altfel. Se tot supără El că nu-L înțelegem, „neam necredincios”, dar îl primește și pe cel care spune: „Ajută necredinței mele!”.

„De poți ceva, ajută-ne”, spune tatăl. Cât de smerit primește Hristos acest cuvânt de îndoială: „de poți ceva”. Era obișnuit ca alții să-i chestioneze voința („de vrei”), dar nu puterea. Iar acest om obosit și cu inima frântă îi spune cu neîncredere: „Dacă poți ceva…”. Hristos îi primește rugăciunea chiar și venită cu îndoială, dar îi întoarce omului aceeași condiție: „Dacă tu poți!”. (Îmi place mai mult versiunea aceasta: „Dacă tu poți!”, decât „Dacă tu poți crede”, cum e în alte manuscrise.) „Dacă tu poți!” Tu ești cel care poți. Hristos s-a făcut om ca omul să poată în Hristos. „Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face…” (Ioan 14,12). De cine ar trebui să te îndoiești mai mult: de El sau de tine?

Toată Evanghelia este despre iubire și îndumnezeire. Dacă Dumnezeu este iubire, atunci tot ce face omul din această credință în iubire, de la cel mai mic gest de bunătate până la spiritul de sacrificiu total, și de la cel mai mic efort ascetic până la ritualul bisericii, este o continuă lucrare de îndumnezeire a sa. Și, cum zice Patericul, de va vrea omul, de dimineața până seara poate ajunge la măsura îndumnezeirii.

Port și eu amintirea unor oameni care mi s-au părut la măsura îndumnezeirii, așa cum probabil mulți purtăm astfel de amintiri, chiar dacă nu ne-am gândit la ei cu asemenea cuvinte mari. Pentru mine, un astfel de om a fost bunica mea de pe mamă. O țărancă cu cinci copii, care se semna cu degetul înmuiat în cerneală, dar îmi aducea cărți de fiecare dată când mergea la târg să vândă zarzavat. Veneam dintr-o familie complet atee și în casa bunicii văzusem pentru prima dată icoane. Cea cu Maica Domnului mă fascina în mod deosebit, doar pentru felul în care bunica îi spunea numele, în șoaptă, cu ochii plecați în piept, ca o incantație plină de mister: „Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioară Maria”. Nu știu de ce nu-i spunea, simplu, „Maica Domnului”, și nici nu înțelegeam sensul acelor cuvinte alăturate, deși mi se părea că le recunoșteam pe fiecare în parte. Dar îmi plăcea atât de mult să o aud cum spune numele icoanei, încât, o dată, am pus-o să mi-l repete de vreo zece ori la rând, „mai zi-mi o dată”, „zi-mi încă o dată” etc. Și tot de zece ori bunica l-a rostit imperturbabil, cu ochii plecați în piept și închinându-se de fiecare dată: „Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioară Maria”. Iar când a terminat, acela a fost pentru mine ca momentul de har pe care îl descriu isihaștii când primesc rugăciunea inimii și n-am mai uitat niciodată numele Maicii Domnului.

Un alt chip în care mi s-a părut că recunosc măsura îndumnezeirii, și care-mi aduce oarecum aminte de bunica, este unul livresc, conturat în însemnările autobiografice ale unei țărănci din Bucovina de Nord, Anița Nandriș-Cudla („Amintiri din viață”, Editura Humanitas).
Deportată împreună cu copiii ei în Siberia, s-au întors acasă după douăzeci de ani de cea mai cruntă mizerie, „mutând zilele de azi pe mâne”, cum spune ea, și așteptând mereu moartea, căreia „părea că i-a venit ceasul, numai nu și minuta”. În mijlocul acelui infern de gheaţă, în care prizonierii se omoară între ei pentru o bucată de pâine, ţăranca din Bucovina îi învață să se încălzească împreună la același foc, le arată cum se clădeşte o claie de fân, cum se lipeşte o casă de chirpici și cum să redevină oameni. În ajunul Crăciunului din 1945, cuprinsă de presimțiri, reuşeşte să-i trimită câteva rânduri mamei sale, rămasă acasă singură, paralizată la pat, fără niciun ajutor: „Te rog, dulcea mia Mamucă, iartă-mă de fapta ce am făcut fără voia mia, că ti-am lasat în cele mai grele clipe din viaţă, dar ce să facem dacă aşa ni-a fost împărţit. Rugăm pe Bunul D-zeu să vă lungiască zilele să ne mai întălnim, căci suntem aşa ca fiul cel perdut”. Exact în aceeaşi zi, la mii kilometri depărtare, mama Aniţei se stingea din viaţă, cu numele fiicei sale pe buze. Monica Lovinescu spunea că „după o asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastră ca neam ar trebui să dispară”. Nu cred asta, ci mai degrabă că partea cea mai luminoasă a acestui neam va rămâne în chipuri precum cel al Aniței Nandriș-Cudla și în altele asemenea, trecute în sinaxarul ceresc care n-are nevoie de nicio proclamare pământeană.

În sfârșit, de foarte multe ori, fiind atent la oamenii din jurul meu, am văzut în ei căscându-se și guri de iad, dar și străfulgerări de lumină, realmente ca în icoane, fără nicio metaforă. Gurile de iad m-au făcut să înțeleg cum unii oameni își refuză singuri iubirea și pacea, dar momentele extraordinare de har ale celorlalți m-au convins că îndumnezeirea omului este posibilă, mai înainte de a fi citit despre ea în cărți (și unde cel mai adesea e prezentată exagerat și neconvingător).
Cred cu toată puterea că, de va vrea, omul poate ajunge de dimineața până seara la măsura îndumnezeirii și mi s-a întâmplat să văd până și în cei mai răi oameni străfulgerări dumnezeiești, când lumina lui Hristos a răzbătut din inima lor ca prin piatra mormântului, fie și pentru câteva clipe. Tot o străfulgerare de felul acesta, dar care a prins veșnicia, a fost pocăința tâlharului de pe cruce și momentul de iubire pentru „Omul acesta care n-a făcut niciun rău”. Îndumnezeirea poartă în unii chipul unei pocăințe decisive, în alții, chipul muceniciei, în alții chipul unei iubiri care repetă de zeci de ori numele unei icoane și îmblânzește animalele.

Am scris acum doi ani textul de mai jos (vezi link), despre cum teologia îndumnezeirii omului prin harul necreat ne eliberează, în credință, de dogmatism și formalism, iar în viața duhovnicească de moralism și gândire magică, adică ne eliberează de ceea ce numim în general religie, pentru a ni-l reda pe „Dumnezeu întreg” în cei „vrednici întregi”, iar această „întregire” în El este cea mai mare minune:

Citește de șapte ori textul de mai jos și vei atrage o minune în viața ta

Dogma în sine nu este scopul credinței. Dogma care se propune în locul scopului este ateism funcțional. Așa cum un analfabet funcțional recunoaște un text, dar nu se „împărtășește” de sensul lui, ateismul funcțional recunoaște existența lui Dumnezeu, dar nu se împărtășește din energia Sa (de-aceea, Sfântul Grigorie Palama îi numea „atei” pe varlamiți, care numai necredincioși nu erau).
E plină Biserica de atei funcționali, episcopi, preoți și credincioși de rând, de la profesori și predicatori de dogmatică scolastică, până la oameni cumsecade, contemplativi ai unui vag transcendent mai dogmatic sau mai liric, multă funcționărime popească, dar mai ales agnostici cu epitrahil, camuflați în activism bisericesc, moralism și naționalism mistic.
(Continuarea aici)

Chiar era oprită în Rai cunoașterea binelui și a răului? Dacă ar fi fost așa, n-avea sens porunca „să nu mănânci, căci vei muri”, pentru că omul n-ar fi avut discernământul să o înțeleagă. Ar fi fost un non-sens. Omul, așadar, avea în Rai cunoștința binelui și a răului măcar cât trebuia să le deosebească în porunca primită. Nu cunoașterea lor era interzisă.

Ce e cu pomul cunoașterii, atunci, și ce anume era interzis? În greaca Septuagintei, învățații evrei au dat pomului o nuanță semantică foarte importantă: „pomul pentru a ști…”. Verbul „a ști” (eidénai) este expresia certitudinii, evidenței, posedării unui adevăr. Spre deosebire de „a cunoaște” (ginósko), care trimite la dobândirea cunoașterii, efortul ei, cunoașterea ca relație, participare și experiență. Ca și cum evreii alexandrini ar fi vrut ca, în traducerea lor, să sugereze faptul că nu „a cunoaște” era interzis în Rai, ci „a ști”, a fi posedat de certitudini și judecăți. Pomul interzice de fapt nu cunoașterea binelui și a răului, ci idolatrizarea lor.

În termenii religiei, a cunoaște este relația cu Dumnezeu la care este chemat credinciosul (relația cu Adevărul), a ști este convingerea fanaticului (posedarea Adevărului). Iubirea aproapelui îl cunoaște pe acesta întruna, judecarea sa deja îl știe, nu mai are nimic să-i spună. „Îl știu eu…”

Și acum:

Până la cădere, nimeni nu vorbește în Rai despre sine. Adresarea este mereu pentru un celălalt și construiește relații: „să facem”, „să creșteți”, „să stăpâniți”, „să nu mănânci”, „să nu fie singur” etc. Schimbarea de ton se petrece atunci când omul părăsește relația (împreună cunoașterea) și se apropie singur de pomul lui „a ști”. Dintr-odată cei doi se văd fiecare pe sine: Eva a văzut, a poftit, a dorit, a luat, a mâncat, Adam a auzit, s-a temut, s-a ascuns. Descoperim cu stupoare că Adam nici măcar nu cunoaște numele Evei (abia după cădere îl realizează și îl rostește). Ca niște îndrăgostiți certați, se alungă unul pe altul, se ascund după cuvinte și-și refuză nuditatea. Fiecare întinde mâna după propriul său fruct din pomul lui „știu eu”. Numai Dumnezeu rămâne statornic în relația de iubire și continuă să spună „noi”. Numai El continuă să-l cunoască pe om.

Izgonirea omului din Rai (cum altfel ar fi putut această ființă a lui „știu eu” să mai moștenească paradisul cunoașterii?) este, în aceeași clipă, și începutul chemării sale înapoi în relație. Pentru că tot atunci este anunțată și mântuirea sa, într-o succesiune amețitoare de imagini simbolice, ca un șir de profeții. Sămânța femeii va strivi capul șarpelui. Sarcinile ei vor fi grele, pentru că vor purta din una în alta nașterea Fiului „pe care stă să-l înghită balaurul”. Blestemul pământului este, paradoxal, chiar vestirea lui Hristos, „cel care s-a făcut pentru noi blestem” (Galateni 3,13). Osteneala e efortul vieții duhovnicești. Pălămida va amenința mereu grâul cel bun. Spinii vor sta pe capul iubirii. „Te vei întoarce din pământul din care ești luat” nu e o trimitere în mormânt, ci profeția reîntoarcerii în pământul paradisiac, din care este plămădit omul. Pentru că Dumnezeu este iubire. Și numai iubirea include și libertatea rătăcirii, pentru ca cel iubit să se întoarcă la ea.

Am dat din întâmplare peste acest fragment dintr-o predică a Preasfințitului Iustin, episcopul Maramureșului și Sătmarului: „Sunt români care în țară nu mergeau la biserică decât la Paști și la Crăciun, pentru că era biserica prea aproape și îi deranjau clopotele, că le stricau somnul. Dar acolo, în străinătate, le e dor să le audă”. 

E într-adevăr un lucru pe care l-am constatat și eu în parohia mea din Scoția: cei mai mulți dintre credincioșii care vin la biserică în mod constant, în țară mergeau rar sau deloc. Însă când îi întreb de ce, motivele lor sunt altele decât clopotele din glumița ieftină a episcopului de Maramureș: formalismul religios și lăcomia popească. Mie însumi îmi trebuie mult timp, după discuțiile cu ei, să mă scutur de imaginile pe care mi le descriu.

Explicațiile Preasfințitului Iustin sunt însă că, în diasporă, românii „au săli sociale, fac agape”, mănâncă și mai ales vorbesc în limba lor, de aceea vin la biserică. Așa e, dar să fie asta toată explicația? Totuși, la Edinburgh n-avem nici „săli sociale” și nici agape. Nici măcar un loc unde să bem o cafea după Sfânta Liturghie, care, apropo, începe la 8.15 duminica (pentru că n-avem spațiu mai târziu) și la 7.00 în timpul săptămânii (ca să ajungă toată lumea la serviciu). Așa că, și fără clopote, cei mai mulți se scoală tot cu noaptea-n cap ca să fie la biserică. Îmi și închipui ce mirat ar fi ierarhul Maramureșului: „Ce-i aduce, dacă nu este de mâncare?” 

Însă întrebarea corectă nu este ce-i aduce, ci ce-i ține la biserică. Și Mântuitorul stătea la ospețe cu păcătoșii, dar nu de asta avem azi o biserică.

Aș zice că primul lucru în diasporă este faptul că n-am moștenit o parohie, ci am construit-o printr-o pastorație activă. N-am stat în biserici să ne așteptăm credincioșii și să ne plângem că nu vin. Am ieșit în căutarea lor, am condus în fiecare săptămână sute de kilometri până la ei, ne-am dedicat construirii unei comunități mai mult decât unor ziduri, am închiriat spații adesea din buzunarul nostru, am organizat școli duminicale pentru copii și alte activități mai mult sau mai puțin pastorale. De exemplu, la biserica din Edinburgh am organizat mult timp meditații la matematică pentru copii.

În al doilea rând, majoritatea preoților muncesc, mulți chiar au joburi grele, extenuante. Nu stau cu mâna întinsă la credincioși și nu trăiesc din taxe pe slujbe. Lucrul acesta în primul rând i-a umanizat pe ei, dar i-a făcut și pe oameni să-i simtă de la început foarte apropiați, împărtășind cu ei greutățile unei vieți în diasporă. I-a făcut credibili exact acolo unde imaginea lor în țară este cea mai compromisă (dar, aș spune, nu pentru că acolo s-ar îmbogăți toți, ci pentru că, nefiind lăsați să muncească, sunt efectiv împinși să facă profit din parohie, pentru a-și acoperi salariile și dările către episcopie).

Trei. Bisericile din diasporă sunt organizate (și percepute) ca fundații independente. Ele aparțin în mod real comunității, patrimoniul lor nu pot fi înstrăinat, fondurile nu sunt transferabile episcopiei, iar cheltuielile și conturile sunt la vedere și auditate de birouri autorizate. În felul acesta, oamenii nu se simt înșelați, sunt mai motivați să-și sprijine bisericile, dar și preoții au mai puține tentații.

Patru. Cu excepțiile de rigoare, adică obligații de protocol sau figuri pitorești ale unor preoți fără discernământ, n-ai să vezi în bisericile din diasporă politruci, activiști, parlamentari și alți traficanți de interese și cumpărători de bunăvoință. E greu să-ți imaginezi un ierarh din diasporă vorbind credincioșilor cu cuvintele de altădată ale Preasfințitului Iustin: „Ne încolonăm frumos, cu preotul în frunte, și mergem să-l votăm pe-al nostru”. 

Oare nu cumva și această „încolonare” politică a episcopului de Maramureș, și a altor ierarhi și preoți din țară, i-a îndepărtat pe oameni de la biserică, mai mult decât toate clopotele care bat la 7-8 dimineața? Și care, cu adevărat, sunt foarte enervante la ora aceea, pentru cei care vor să se odihnească după ce poate au venit de la muncă.

Dar la sfârșit aș zice că nimic nu-i ține pe credincioși la biserică mai mult decât cateheza și dedicarea preoților. Iar asta e poate cea mai mare diferență față de multe biserici din țară, precum și una din explicațiile absenteismului liturgic național. Cel mai simplu exemplu: în cincispreze ani de pastorație în diasporă, am întâlnit sute de oameni care în țară își botezaseră copiii sau fuseseră nași de nenumărate ori, fără nici o minimă cateheză, fără nici cea mai mică cercetare a credinței lor, fără ca vreun preot să le fi explicat vreodată, nu ce înseamnă jurămintele botezului și întrebarea „te unești tu cu Hristos”, dar măcar ce reprezintă lumânarea de botez. Nici măcar Crezul nu sunt întrebați, ci puși să-l citească din carte. De ce s-ar mai fi întors oamenii aceștia în niște biserici, unde tot ce-au aflat despre credință a fost valoarea taxei de botez? 

Am dat doar un exemplu, dar orice întâlnire cu un preot, dacă acesta e devotat slujirii sale, dacă nu-i vede pe credincioși ca furnizori de pomelnice și consumatori de lumânări, poate fi o ocazie de catehizare și re-îmbisericire a lor. Și în țară, și în diasporă. Pe cei mai mulți dintre credincioșii de azi ai parohiei i-am cunoscut prima dată când au venit să-și boteze copilul, să se cunune, sau să facă un simplu parastas, și de atunci n-au mai plecat din biserică.

Da, și agapele, și socializarea pot fi printre motivele care-i aduc pe românii din diasporă la biserică, dar nu ele îi țin în biserică. Ospețele și mâncarea îi aduceau și pe păcătoși la Hristos, numai că Hristos nu-i lăsa acolo, ci îi trecea de la comunitate la comuniune. 

Bisericile românești din Occident n-au creat doar comunități cărora nu le mai este rușine de identitatea lor românească, ci mai ales comuniuni euharistice, care se împărtășesc cu Hristos, nu cu surogate propuse în numele tradiției.

Clopotele nu bat pentru cei care au plecat din țară, ci pentru cei care confundă folclorul cu sfânta tradiție, naționalismul cu viața duhovnicească și pastorația cu gesticulația televizată, care își închipuie că viitorul bisericii poate fi altul decât cateheza și dedicarea pentru credincioși.

„Când Te-am văzut și Ți-am slujit?”. Sau: „Când Te-am văzut și nu Ți-am slujit?”. Când, cum, unde, în ce fel te-am văzut? Sau nu te-am văzut?
De patru ori este reluat verbul a vedea, pentru că felul în care vedem lumea are puterea de a o schimba. Suntem „co-creatori ai lumii pe care o vedem” (Iain McGilchrist, The Master and His Emissary).

Ce vrea a spune asta? Că dacă într-un cerșetor vedem doar un cerșetor, nu-i vom schimba niciodată soarta, oricâte programe sociale vom avea pentru el.
Dar dacă vedem în el chipul lui Hristos, dacă-l vedem ca pe sfânta noastră împărtășanie cu el, atunci nu ne vom opri la asistență socială, ci, odată cu săturarea foamei sale, vom căuta să-i redăm și iubirea, și comuniunea, și demnitatea pierdute.

Îmi și închipui ce mirare îi cuprinsese pe iudeii care veniseră să-L asculte. Pentru prima dată auzeau că Dumnezeu nu se descoperă la Templu, sau în stâlp de foc, sau în îngeri, ci în aproapele lor. Cum, deci, o arăta chipul Lui? Cum să-L recunoască? „Când Te-am văzut?”

Mai fericiți decât ei, noi, „care n-am văzut, dar am crezut”, avem în sfânta împărtășanie chipul euharistic al lui Hristos. Avem trupul Său, pe care să-l putem vedea în trupul aproapelui, flămând, bolnav, închis, prigonit.
Dacă vom vedea pe aproapele ca pe sfânta împărtășanie, ca pe o comuniune euharistică, vom ști cum trebuie să-l primim, ce avem de făcut și cum să ne pregătim.
Iar celui care îi este greu să-L primească pe Hristos în trupul aproapelui, greu îi este să-L primească și în sfânta împărtășanie.