Flori, fete și băieți

(Alexandre Dumas-fiul, „Dama cu camelii”)

            De multe ori nu fac uz de cel mai integru spirit de care dispun când aleg ce carte vreau să citesc. O evit pe una, fiindcă, deși pare cumva ademenitoare, cineva mi-a sugerat să o ocolesc, la alta mă uit cu dispreț fiindcă „toată lumea o citește pe asta”, apoi dacă am văzut deja filmul, cartea nu mai are nicio șansă, iar în fața altora plec capul deoarece mi se par inaccesibile mie. Și nu nivelul de cultură și cunoștințe le face astfel, ci lipsa de antrenament și de auto-solicitare. Însă, cel mai adesea, îmi întorc privirea de la o carte deoarece mi se pare jenant să o citesc la vârsta mea. Niciodată nu am știut cum să lucrez cu timpul și de aceea mereu mi l-am întors împotrivă și am reușit să citesc infim de puține cărți la timpul lor. Și nu știu cum se face că acum parcă toate se încăpățânează să îmi pice în mână. Și eu nu știu dacă să trag repede mâna sau să o întind și pe cealaltă. M-am lăsat condusă de prejudecata cum că aș scădea în ochii lumii dacă citesc la douăzeci și de ani cărți pe care unii poate le-au citit în liceu, spre exemplu. Am realizat mai apoi, că dacă nu fac asta, scad în ochii mei. Nicio decizie nu a fost vreodată mai lesne de luat. Voi citi exact ceea ce consider că vreau să citesc în momentul respectiv, fie ele basmele lui Ispirescu, cărți de bucate sau tratate de fizică cuantică. 

            Așa se face că am pus zilele trecute mâna pe „Dama cu camelii” a lui Alexandre Dumas-fiul, preponderent din curiozitatea unei raportări la operele mult mai faimosului său tată, pe care le-am devorat în număr mare în anii liceului (vezi aici). Multe de zis chiar nu sunt. Lectura a fost lineară și fluidă, prototipul cărții de metrou pe care o dai gata în câteva drumuri subterane. Nu vreau să îngenunchez lectura cărții prin asta, e o scriere simplă, e drept, însă nu simplistă. E o carte care se citește practic singură; subiectul nu este inedit, dar este plăcut încondeiat (adică un fel de vintage autohton – e cam uzat, dar ca să pară totuși de interes actual îi spunem vintage), perspectiva naratorială este cea cu precădere întâlnită în scrierile autobigrafice cu aspect de ficțiune pură (narator – martor sau nu – redă povestea personajului principal, jurându-se că el n-a intervenit nici cu un pâs), firul narativ este singular, deci ușor de urmat, limbajul este redus la aspectul lui cel mai elementar, fresca socială și burghezia pariziană a secolului al XIX-lea este exact așa cum o știam de la ceilalți mari autori ai epocii, iar întâmplările propriu-zise, deși previzibile, au totuși grația necesară de a te face să citești mai departe pentru a te asigura la final de justețea perspicacității tale. Per total, eu zic că ieși destul de împăcat din metrou. Nu extaziat sau profund emoționat, dar mulțumit. Nu e o lectură pe care să o regreți, dar nici una pe care să o reiei (asta o spun acum, însă la 14, cel mult 16 ani probabil că m-ar fi emoționat până la lacrimi!).

            Notele de nuanță împiedică o astfel de scriere simplă să devină simplistă, de duzină. Dragostea lui Armand pentru Marguerite e dragostea unui copil tembel și orb în nebunia lui, care crede că poate accepta orice și poate trece peste familie, societate, conduită morală și civică, în numele unei iubiri mistuitoare, nerealizând, poate, că ajunge să așeze toate aceste constrângeri pe umerii femeii, în timp ce el culege laurii sufletului său care nu-și mai încape în piele. Dragostea pentru o damă „iubită” de toți îl conjură la o oarecare inferioritate în decizii, pe care și-o asumă de bună voie, dar care în paralel îi conferă superioritate în proprii-i ochi, de unde și răul pe care i-l face femeii adorate în repetate rânduri. E o dragoste imatură, necoaptă, dar cu care crede că poate cuceri lumea. Dragostea ei, în schimb, nu pare să se grăbească nicăieri. Vine încet, fără a prinde aripile de ceară ale Icarului său pereche, dar parcurgând un drum greu, printre spini și mărăcini, menit să sudeze incă și mai bine sentimentele ei pur nobile și devotate.

            Drumul iubirii dintre cei doi tineri nu este, desigur, așternut numai cu camelii roșii și albe. Nici dragostea lor nu-i chiar parfum de camelie, dacă e s-o spunem pe aia dreaptă. M-am tot frământat care-i treaba cu buchetul cu care se înfățișa seara de seară Marguerite la operă – 25 de zile pe lună camelii albe, 5 zile roșii – dar din păcate am terminat cartea și răspunsul tot nu l-am aflat. Mă gândesc că era un mod de a-și afișa disponibilitatea. Timp de 25 de zile pe lună era în dispoziția de „cumpără-mi bomboane, șaluri de cașmir, rezervă-mi loje la operă, scoate-mă la dejunuri somptuoase, închiriază-mi cupeuri fancy trase de roibi pur sânge, ridică-ți capul semeț când treci prin mulțime cu mine la braț, falimentează-te cu zâmbetul pe buze de dragul meu și dup-aia e OK, hai la mine să ne-o punem”. Iar 5 zile, mă rog, erau treburi cu aripioare, specifice doamnelor (pe principiul: „Ionică, ce vrei de Crăciun? Un Tampax. De ce, mami?! Păi am văzut la TV că dacă folosești Tampax poți merge la mare când vrei tu!”). Deci, nu știu, poate și cameliile astea roșii acționau ca un soi de avertizare – io mă bag dacă e, da’ tu te bagi pe riscul tău!

            Se spune că florile de camelie nu au un miros aparte, ci unul abia perceptibil. Nici frumusețea lor nu e chiar așa de răpitoare, sunt niște flori destul de comune, pe care lesne le poți lua drept altele (mie îmi seamănă când a maci, când a magnolii, când a anemone, deși pe acestea, nu știu cum se face, dar nu le confund între ele..). Cu alte cuvinte, Marguerite era printre curtezane asemeni cameliilor printre flori – una dintre cele multe, nici mai bună nici mai rea, nici mai mult și nici mai puțin întreținută, nici mai trufașă, mai decăzută sau mai clevetitoare decât celelalte. Așa era pentru toți bărbații din jur, care se auto-mofluzau cu bucurie pentru a o obține sub formă de trofeu, dar care ajungea mai repede decât și-ar fi imaginat (ei, bărbații!) în cutia cu vechituri a unui trecut decăzut. În ochii adoratorilor, camelia o prozaizează pe Marguerite, pe când Armand este singurul care știe să adulmece notele serafice din care a fost aceasta concepută și să se lase îmbătat iremediabil. Eroina și cameliile ei nu sunt abrutizate, așa cum s-ar putea crede și așa cum sugerează și un personaj care face o remarcă cel puțin briliantă: „ele [curtezanele] sunt precum câinii aceia dați cu parfum, cărora li se pare că miros urât și se duc să se tăvălească în noroi” (pg. 60, în ediția pe care v-am prezentat-o). Pentru aceștia, Marguerite e înfățișarea vie a cameliei, frumoasă, dar comună și lipsită în totalitate de parfumul iubirii. Armand se îndrăgostește de ea cu bune și cu rele (chiar dacă mai apoi nu prea mai știe cum să le dea de cap la cele rele, iar pe cele bune le găsește suspecte) și o învață pe fată că o floare dispune de puterea de a îmboboci și apoi de a se deschide în toată splendoarea sa, chiar dacă este privată de binecuvântarea unei miresme alese. Dar odată cu iubirea fetei, a venit, desigur, și parfumul florii.

            Aș fi foarte curioasă să aflu ce tâlc ați găsit voi florii de camelie din acest roman, deoarece cred că interpretările sunt destul de permisive. Concluzia mea este aceea că numele fetei, Marguerite, este cel care descrie de fapt cel mai bine felul de a fi al eroinei, o ființă blândă și pură, care luptă să supraviețuiască într-o lume care nu îi face niciun fel de cinste, mândră și independentă (la ce altceva mai bun poate visa o curtezană?!), dar în același timp inocentă și temătoare, asemeni unei margarete rătăcite într-un câmp de arpagic, pe când cameliile reprezintă doar masca în spatele căreia trebui să se ascundă seară de seară, înaintea fiecărei reprezentații. Camelia lipsită de parfum a unei epoci a fost floarea de margaretă a unui nebun îndrăgostit, care i-a smuls petală cu petală mă iubește, nu mă iubește, mă iubește, nu mă iubește, până ce i-a stors și ultima fărâmă de vlagă, strângând-o în pumnul lui brutal, de teamă să nu ajungă la ultima petală. De multe ori incertitudinea e preferabilă unei certitudini, pentru că îți lasă putința speranței. Vă invit, deci, la o lectură scurtă și copilăroasă despre o iubire tragică, dar împlinită, cu flori, fete și băieți.

V-ar mai putea interesa:

● Muzica tăcerii

● Un ziarist cu foc

● Eu când vreau să urlu, urlu!

Mențiunile fluturașului

(Henri Charrière, „Papillon”)

            Cred că se cuvin câteva mențiuni acestui post, care m-a bucurat să văd că v-a plăcut. Postul despre care vorbesc îl puteți găsi aici.

1. Pentru început, cred că se cădea să menționez că „papillon” în limba franceză înseamnă fluture, deoarece unii dintre voi mi-ați spus că nu prea vedeți legătura cu fluturele din titlu și apoi de pe parcursul postului. Greșeala mea, până la urmă nici eu nu știam asta când am început să citesc romanul și am aflat-o dintr-o notă de subsol a traducătorului (franceza mea e de toată jena, știu să conjug verbul être și cam atât). Papillon este deci porecla pe care a primit-o naratorul (pentru că mă încăpățânez să nu cred că ar fi autorul) în închisoare, datorită unui tatuaj cu un fluture pe care îl avea pe piept.

2. Pentru cei cărora le-am stârnit interesul cu postul trecut și vor să afle mai multe despre cercetările care s-au făcut pe seama veridicității celor scrise de autor, am găsit două site-uri destul de interesante și instigatoare prin pertineța lor, pe care le puteți găsi aici și aici. La o simplă căutare veți găsi infinit mai multe, dar din cele câteva pe care mi-am aruncat privirea, acestea două erau chiar bine gândite și mai ales bine cercetate.

3. Prietena mea Florina, după ce a citit cartea a fost curioasă să refacă traseul parcurs de Papillon în evadările sale și a făcut aceasta cu ajutorul lui Google Maps (aveți mai jos un print screen după însemnarea hărții).

CLICK PE IMAGINE PENTRU A O VEDEA MAI BINE

             Ca să vă faceți o idee mai clară, o să încerc să detaliez puțin pașii punctați de Florina pe hartă. Aventura lui Papillon începe de la Conciergerie (închisoare din Paris) unde este acuzat de crimă și trimis apoi la închisoarea centrală din Caen și mai apoi la ocnă, trecând prin Saint-Martin-de-Ré, pentru a ajunge la Saint-Laurent-du-Maroni. După o primă evadare ajunge pe Insula Porumbeilor, de unde continuă să înainteze spre Trinidad, apoi Curaçao, pentru a sfârși în închisoarea din Rio Hacha, de unde evadează din nou și se alătură tribului de indieni din Peninsula Guajira, Columbia. La plecare este prins și dus la închisoarea din Santa Marta și apoi transferat la Baranquilla de unde de asemenea evadează, e prins și băgat din nou la ocnă în Guiana franceză. Drept pedeapsă, primește doi ani de recluziune în Insula Saint-Joseph, parte a Insulelelor Salvării din Guiana franceză (compuse din 3 insule). Mai târziu este trimis pe Insula Royale, de unde vrea să evadeze dar este prins chiar înainte să încerce și trimis la recluziune. În urma unei întâmplări, i se permite din nou să se întoarcă pe Insula Royale. Mai târziu ajunge din nou pe Saint-Joseph și, în final și pe cea de-a treia insulă, Insula Diavolului. Evadează și de aici și ajunge într-o junglă unde pregătește marea evadare până la Georgetown, reușește, dar hotărăște să plece mai apoi (deși găsise libertatea mult căutată), ajunge în Venezuela și este închis la ocna El Dorado din Ciudad Bolivar, dar, într-un final, este eliberat și devine cetățean al Venezuelei. Nu sunt sigură 100% de acuratețea și mai ales de ordinea acestor evadări, deși am făcut traseul cu romanul în mână, deci dacă observați că m-am înșelat undeva, vă rog să îmi spuneți. În orice caz, locurile pe care le-a străbătut Papillon în căutarea mult doritei libertăți sunt de un interes mult mai scăzut decât sunt evadările în sine, adevărate opere migăloase ale unui artist, nici pe departe a unui biet pușcăriaș, așa cum vă spuneam de altfel și în postul anterior.

4. Ultima mențiune pe care vreau să o fac este de departe cea mai importantă. Vă spuneam mai deunăzi de ce este așa de importantă această carte pentru mine. Nu știu cum să formulez (și nici dacă să mă bucur sau să îmi pară rău), dar... m-am înșelat. Am căutat cartea tatei, în ideea de a-i face o poză pentru post și când am găsit-o... am văzut că e cu totul alta, nicidecum „Papillon” al lui Charrière!!! Știu sigur că aceea este cartea, pentru că îmi amintesc perfect coperta ei. Deci nu îmi pot explica cum s-a produs eroarea, în ce moment am început să cred că se numește așa și nu altfel! (nu o să dau numele cărții, o să o fac mai târziu, după ce o voi citi, pentru a nu fi influențată iarăși de păreri... deși cred că deja este prea târziu fiindcă, dacă îmi amintesc bine, este cartea preferată a uneia dintre prietenele mele...). Poate ceea ce vă mărturisesc aici este cu totul irelevant pentru voi, însă eu mă simțeam ca și când v-aș fi mințit cu bună știință. Într-un fel mă bucur că m-am înșelat, simțeam eu că nu avea cum să fie aceasta cartea preferată a tatei, dar pe de altă parte îmi pare rău să văd că de ani de zile am crezut cu tărie că știu, când de fapt habar nu aveam...

Vă mulțumesc pentru lectură și vă rog, din nou, să mai contribuiți cu informații utile cititorilor mei dacă ați citit cartea, sau cu păreri pre-lectură dacă nu ați făcut-o, sper eu, încă.

O săptămână minunată!

Fluturaaaș?! (Nu tu, molie!)

(Henri Charrière, „Papillon”)

1, 2, 3, 4, 5, stânga-mprejur! Nici fluturii nu mai sunt ce au fost odată...

1, 2, 3, 4, 5, stânga-mprejur! Mi-am propus să fac mișcarea asta încontinuu când citesc o carte ca să-mi pierd așteptările printre pași. E greșit, atât de greșit când plec la drumul lecturii cu capul împuiat de supoziții. Era cartea preferată a tatei (Dumenezeu să îl ierte), mereu o lua cu el când mergea în spital (și o învelea într-o coală albă, așa de mult ținea la ea...), era cartea preferată a tatei, spuneam, o persoană mult prea bună pentru lumea asta de căcat (îmi cer scuze), deci, am zis eu, nu poate fi decât o carte pe măsura lui – prima greșeală. Mă sună Flo într-o zi „mamă, că să vezi că ce carte mișto citesc, n-am mai citit niciodată așa ceva, nu pot să o las deloc din mână, că wow și vai!”; îi place așa mult Florinei, zic, iar nouă ne plac cam aceleași chestii (mai ales în materie de cărți), ce fain! – a doua greșeală. Vine Flo în Brașov în iarnă, știe că nu o citisem încă, mi-o face foarte entuziasmată cadou de Moș Nicolae – greșeala numărul trei. Trebuia să citesc cartea tatei, cred că ar fi fost mai bine.

1, 2, 3, 4, 5, stânga-mprejur! Nu mă las până nu învăț cumva să aplic același grad de obiectivitate (sau subiectivitate, numai să fie în același grad!) la fiecare dintre cărțile citite, pentru a nu mai apărea atâtea discrepanțe la finele lecturii. M-a deranjat foarte tare încă de la primele pagini asemănarea cu „Contele de Monte-Cristo” al lui Alexandre Dumas, carte ce a fost preferata mea timp de câțiva ani. O sun și pe Flo să văd dacă a avut aceeași impresie – nu citise „Contele” (să știi că e pregătită să o iei când vii la BrașovJ). Mi-am propus să termin capitolul pe care îl citeam și apoi să caut pe net care dintre cei doi autori e precursor celuilalt. Nu a fost nevoie, însă, pentru că la câteva pagini mai târziu autorul îl citează pe Dumas, spunând că va aplica persecutorului său aceeași pedepsă pe care a aplicat-o și personajul lui Dumas. No, pe mine chestia asta m-a scos din sărite și mai tare!

            Și aici intervine problema obiectivității cam neasumate de care vorbeam mai sus. Să o iau puțin înapoi. Am citit în liceu „Enigma Otiliei” a lui George Călinescu și m-am îndrăgostit iremediabil. Am citit mai târziu „Eugenie Grandét” a lui Balzac, și am aflat cum m-am îndrăgostit eu de un desăvârșit și nesimțit plagiat, dar căruia nu i s-a spus copie, ci roman de inspirație balzaciană (fâs!). Am împroșcat nițel în stânga și în dreapta cu simțul meu nobil și afectat, dar până la urmă am capitulat, fiind de părere că prima dată mi-a plăcut „Enigma Otiliei”, asta e, cu asta rămân. De aici și incorectitudinea de care vorbesc și de care vreau să mă descotorosesc. Probabil dacă, cronologic vorbind, citeam mai întâi „Papillon”, când aș fi citit apoi „Contele de Monte-Cristo” nu aș mai fi fost așa deranjată de modelul care i-a servit drept inspirație lui Charrière. Plus că oricum nu există grad de comparație între cele două cazuri! La Charrière, într-adevăr, începutul detenției personajului în Guiana Franceză aduce foarte mult cu cel al lui Edmond Dantés (viitorul Conte de Monte-Cristo), dar apoi lucrurile iau o întorsătură foarte distinctă, iar narațiunea se bifurcă radical. La Călinescu însă, acțiunea, descrierile, personajele, totul rămâne la fel ca la Balzac, doar că din Paris face București și românizează numele. Am arătat, cred, destul de clar, în defavoarea cui se ridică de fapt talerul balanței. Oricum, trebuie să mai lucrez și la asta. Deci, mai multă obiectivitate și fără supoziții pre-lectură sau așteptări nefondate (mental note).

1, 2, 3, 4, 5, stânga-mprejur! Și dacă mi-aș petrece toată viața, de azi începând, făcând rondul ăsta zilnic și tot nu aș putea accepta pentru câți ani a făcut-o Papillon. Să afirme cu tărie în fața cititorilor săi că ceea ce a scris în roman este purul adevăr, că aceea a fost viața lui, că nu e nimic fictiv ci pură autobiografie, e ca și când i-ar scuipa în față! Și a scuipat cu o vervă, ceva de speriat, și acum sunt împroșcată cu flegmă de sus până jos. Și nu se cade! Ce a reușit să mă cucerească pe mine la cartea aceasta este fantasticul pe care îl presupune neobosita luptă pentru viață și libertate a lui Papillon, tăria cu care ține piept timp de 13 ani unei vieți imposibil de imaginat în canoanele unei existențe reale, fie ea cât de unică. Și mi-a luat și aceasta!   

            Cum să afirmi că așa ceva e real? Cum să afirmi că așa ceva ți s-a întâmplat cu adevărat și acum ești bine mersi la casa ta, giuvaer al societății, și ne scri nouă, timorații care nici pe schiuri sau role nu avem curaj să ne dăm, cum săreai tu de la zeci/ sute de metri înălțime de pe un pisc în mare pe doi saci umpluți cu nuci de cocos și cum dupa vreo 3-4 zile de „navigat” cocoțat pe cocos ajungeai bine mersi la mal?! Cum ne spui tu nouă, claustrofobi și în lift, că ai trăit timp de doi ani într-o celulă micuță, fără geam, cu apă, pâine și nițică zeamă de legume, fără voie să sufli măcar o vorbă, să respiri mai tare sau să întrezărești o rază de soare, doar cu puterea minții și a celor 1, 2, 3, 4, 5, stânga-mprejur! repetați și răsrepetați de mii de ori zilnic, timp de 730 de zile?! Cum ne spui tu nouă, oameni educați și cunoscători de mai multe limbi străine și care mergem în cutare țară și cu tot efortul și strădania de multe ori tot nu putem afla unde e stația de autobuz, că tu ai trăit un timp îndelungat printre triburi poligame primitive de indieni din Columbia, cu care te-ai înțeles prin desene pe piatră (și totuși nu ai fost pictor, ci scriitor!) și prin semne, încât ai ajuns să fii unul de-al lor, să ți se construiască locuințe, să primești femei pe degeaba și să umbli nonșalant în fundul gol?!

1, 2, 3, 4, 5, stânga-mprejur! și 1, 2, 3, 4, 5, stânga-mprejur! și tot așa o duce tot romanul, înțesat de întâmplări uluitoare și fascinante, care te țin în suspans tocmai prin irealitatea lor, nenumărate evadări, unele reușite, altele eșuate, închisori și insule schimbate ca mănușile, și oameni care mai de care, toate însă plăsmuite cu siguranță de mintea ingenioasă a unui om înzestrat, și nicidecum de mâna unui zeu. Nu neg că Henri Charrière ar fi fost închis! Sau că ar fi încercat să evadeze! Sau că ar fi fost împiedicat de unii și ajutat de alții. Probabil că și locurile descrise în carte sunt reale, nu am verificat. E însă peste putința mea să accept măcar jumătate din veridicitatea amănuntelor, a stratagemelor de evadare și a naturii persoanelor (care variază de la o extremă la alta) pe care le întâlnește. Imposibil de acceptat e și faptul că dacă una (una singură și nimic mai mult!) din evadările descrise ar fi fost „pe bune”, ar mai fi avut ocazia să o facă și pe a doua (apăi pe toate nouă)! Fluture, fluture, da nici tu nu poți scăpa printre degetele sorții întreaga-ți viață, odată și odată tot trebuie să o molești! (a moli = o molie care o mierlește.)

1, 2, 3, 4, 5, stânga-mprejur! Mișcarea asta l-a ajutat să ajungă la o concluzie bună – „totul în viață e deseori chestie de comparație”, pe modelul caprei vecinului și ăsta e un adevăr care mie mi-a plăcut. Lăsând la o parte ipocriții, pudicii de adevăr scârnav și ipohondrii de onestitate, asta e viața noastră. Suntem amărâți că nu avem bani să ne cumpărăm o mașină nouă, dar vai cum ne mai crește inima când vedem că vecinul nu are bani nici de motorină la mașina veche. Ne simțim cam stingheriți când ieșim în club și trebuie să ne drămuim puținii bani ca să ne ajungă de două beri, dar ce mai chicotim când aflăm că proasta aia de la 3 nici măcar bani de intrare în club n-a avut. Și desigur, paralela se poate extinde la orice nivel al vieții, pe principiul eu n-am, dar dacă tu n-ai nici atât, mi-e deja mai bine.

1, 2, 3, 4, 5, stânga-mprejur! Nu i-a trebuit mai mult de atât să uite de nevasta pe care a lăsat-o în Franța când a fost arestat, sau de următoarele două soții-surori pe care le-a luat din tribul de indieni și pe care, după ce le-a lăsat însărcinate, le-a părăsit promițându-le că dacă va scăpa viu se va întoarce la ele (viu ca fluturele într-o dimineață cu rouă a fost, dar, meschin ca molia, s-a făcut că nu mai știe pe cine unde a lăsat și de ce). Efort mai mare de un 1, 2, 3, 4, 5, stânga-mprejur! nu a fost necesar nici ca să se îndepărteze de următoarea soție, o arăboaică voluptoasă și cuminte din Georgetown, pe care a lăsat-o, hotărând să plece în căutarea adevăratei libertăți, de unde s-a ales cu Rita, cea căreia îi și este dedicată cartea, alături de comunitatea venezueleană care l-a adoptat. Deci fluture, fluture, da' vine vorba, de aia avem aripi, să zburăm, nu?!

1, 2, 3, 4, 5, stânga-mprejur! până ce fluturele se face molie. Și nu judec. Să stai 13 ani cu un tub (aluminiu, 6 centimetri lungime și de grosimea degetului mare al unui bărbat) în rect (și uneori cu două simultan!!) anatemizează orice fluture, fie el cât de zburdalnic! (Vă propun un exercițiu de imaginație – plimbați-vă câteva ore prin cameră, 1, 2, 3, 4, 5, stânga-mprejur!, 1, 2, 3, 4, 5, stânga-mprejur! și tot așa încontinuu, imaginându-vă că dețineți cele două comori de mai sus, poziționate conform descrierii. După ce vă obișnuiți cu gândul ăsta, imaginați-vă evadările lui Papillon rezumate mai sus, în aceleași condiții.) Eu nu aș mai judeca moliile, ba chiar parcă încep să le simpatizez nițel...

1, 2, 3, 4, 5, stânga-mprejur!, am obosit să mă fâțâi cadențat așa că voi încheia. Vă recomand sincer cartea și măcar pentru că a fost preferata tatei. Până la urmă el mai bine ca nimeni a știut ce înseamnă să fii un fluture într-o lume înțesată de molii. (Mi-e dor de tine în fiecare zi, deși nu am spus-o niciodată cu glas tare în acești 14 ani.)

Sper să aveți parte de un week-end liniștit!

Alegorie divină printre măslini, pietre și bălării (II)

(Alexandru Mitru, „Zeii”/ „Legendele Olimpului”)

           V-am povestit ieri despre ideea mea de a face o analogie între Zeii Olimpului descriși în cartea lui Alexandru Mitru și vacanța pe care am petrecut-o acum câțiva ani în Grecia. Am fost întrebată de mai mulți dintre voi de ce am ales să împart postul pe fragmente. Ei bine, pentru că cel mai probabil, nu l-ați fi citit dacă l-aș fi pus pe tot, având în vedere dimensiunile lui sau, chiar mai rău de atât, l-ați fi citit și v-ați fi plictisit. Vă ofer astăzi continuarea, anume prima serie de zei și întâmplările/ priveliștile care se leagă, din perspectiva mea și a posibilităților oferite de sus-numita călătorie, de funcțiile fiecăruia. Pentru cei care nu au citit prima parte a postului sau doresc să o revadă, o puteți găsi aici.

1. Zeus, zeu peste zei și soare peste oameni

            Divinitate supremă, stăpân peste creaturile fantastice ale cerului și peste furnicile umane ale pământului, Zeus-ul meu a fost fără doar și poate soarele, binecuvântatul soare cald și dogoritor al Greciei, numai bun de toropitor pentru zilele de leneveală pe plajă și de bălăceală în apa care îi răsfrângea razele. 

         Chiar și din punct de vedere onomatologic, putem observa că alegerea mea este cât se poate de potrivită, Zeus însemnând „cel plin de raze, strălucitorul”, apoi este considerat a fi ăl mai de seamă protector al naturii (păi ce copaci ne mai cresc nouă prin parcuri fără soare și ce fructe din care ne facem fresh-uri fancy se coc în umezeală și umbră?!), al bunăstării oamenilor (care dintre noi nu își începe ziua mai bucuros dacă e mângâiat încă dis de dimineață de razele dezmierdătoare ale soarelui?!) și al vieții sociale (nu tu soare, nu tu terase înțesate de lume pe străzi, nu tu plimbări alene prin parc, priviri furișe și flirturi nevinovate dar incitatoare la piscină).

            Motivul principal, însă, pentru care am făcut analogia Zeus-soare este aceea că, așa cum întâiul era divinitatea supremă în Olimp care dirija totul, astfel era cel din urmă factorul imperios necesar pentru o vacanță reușită la mare. Am avut parte de o vreme minunată în Grecia, deși am fost la sfârșitul lunii august, începutul lunii septembrie, când în România vremea aduce mai degrabă a început dezolant de toamnă și nicidecum a sfârșit lânced de vară (îmi place lânced, nu e nici prea prea, nici foarte foarte așa că tranziția dinspre vară spre toamnă se face pe nesimțite).

            Într-o singură zi Zeus ne-a jucat o festă de zile mari. Plouase noaptea, iar dimineața următoare era răcoare, ud, iar atmosfera din aer îți dădea de înțeles că de îndată ce vei pune piciorul afară de sub acoperiș, o să înceapă răpăiala. Am așteptat destul de mult și, văzând că nici nu plouă, dar nici vreme de plajă sau ceva similar nu era, ne-am îmbrăcat ceva mai gros (blugi lungi, maiou, tricou) și am hotărât să urcăm înspre teatrul antic de pe un deal care, ni se spusese, este foarte aproape (am de ceva vreme bănuiala că fiecare țară are propriul sistem metric, care este foooarte variat!!). Tind să cred că am greșit drumul, fiindcă ne-am învârtit nespus de mult și am urcat de ne-a venit rău mii de scări pietruite într-o stare nu prea grozavă. Despre amfiteatru și priveliștea de acolo (care, până la urmă, a meritat chinul), o să vă povestesc mai târziu, vroiam doar să menționez că la nici 5 minute de când am plecat, cerul s-a înseninat brusc iar Zeus a început să ne fiarbă cu un clocot nemilos! Nu am dat înapoi, crezând că imediat vom ajunge sus, și sperând că drumul (urcam printr-o pădure de pini, cred) va fi la umbră și că vom găsi ceva de băut pe parcurs; toate acestea s-au dovedit a fi doar Fete Morgane răutăcioase, angajate de marele Zeus să ne transforme în bufonii lui de la curte pentru câteva ore. Nu vă spun cât am savurat marea și plaja în ziua aceea, după ce am coborât de la teatrul antic din deal!

2. Hera, azurul cerului picurat în mare

            Regină peste zei și oameni dar și soție marelui Zeus, pe cine ar putea întruchipa frumoasa Hera dacă nu contopirea între lumi, granița aproape invizibilă dintre marea de un albastru electric al Greciei și cerul senin plin de vervă al întregii lumi? Minunata mare Egee care înlănțuie insula Thassos a fost, fără doar și poate, cea mai plăcută vederii experiență pe care am avut-o în această călătorie.

            Ghidată de soare și sfătuită de acesta, precum Zeus o călăuzea pe soața sa mereu, marea își schimba nuanțele în funcție de momentele zilei și de intemperiile vremii, însă, indiferent că o priveai la răsărit sau la apus, pe cer senin sau innorat, albastrul ei nu-și pierdea din grandoare și intensitate, ci doar se transforma pe ici colo, lăsându-se condusă de voința soarelui, care scotea la iveală tot ce poate fi mai frumos și mai divin în această contopire de lumi, în îmbrățișarea atât de intensă și totuși blajină dintre cer și pământ.

            Îmi place să mă gândesc la Hera ca fiind marea liniștită și molcomă, netulburată și eternă, asemeni unei pânze pregătită pe șevalet în așteptarea pictorului desăvârșit care, odată aflat, vede culoarea lină și netulburată așternută pe pânză și știe într-o clipită că, orice ar face, nu va reuși să redea din penelul său mai multă statornicie și eleganță acelei fâșii de albastru senin. 

           Îmi place, deci, să mă gândesc la Hera ca la uniunea pură dintre lumi, dintre zei și oameni, dintre cer și mare, dintre bucurii și împliniri duioase, dintre râsete și amintiri ce nu se sparg de valuri, ci urcă la cer unde, după ce încântă și zeii, coboară apoi lin pentru a se odihni pe dunga infinită, aproape invizibilă a orizontului.

3. Poseidon, rebelul mării care face spume

            Declarat și parafat de cei mari drept zeu al mării, responsabil de producerea cutremurelor, a furtunilor de pe mare și a erupțiilor vulcanice, eu, cea mică, îl învestesc pe Poseidon cu titlul de rebelul mării, cel care la nervi face spume. La gură. Și la propriu. Frumoasă și suavă în delicatețea afișată de Hera, marea exaltă sub energia și virilitatea lui Poseidon, care o agită și o joacă în valuri, o învârte și o amestecă, o sfărâmă în pumni și apoi o freacă între degete până se transformă în spumă. Doar atunci, atunci și numai atunci, marea e la fel de (sau poate chiar mai) frumoasă decât pânza lină și netulburată pictată de Hera.

  

         Acesta este momentul în care măreția și grandoarea supremă a apelor ia naștere, din contopirea serenității feminine a Herei cu avântul impetuos și masculin al lui Poseidon. Lupta dintre cele două forțe, deși aprigă și intensă pe întreaga ei durată, moare într-o îmbrățișare stângace, aproape erotică chiar de precipitată, pentru a se destinde apoi în larg. 

(VA URMA)

Alegorie divină printre măslini, pietre și bălării

(Alexandru Mitru, „Zeii”/ „Legendele Olimpului”)

            Săptămânile trecute, bunica mea mă rugase să o ajut cu o lucrare, pentru una dintre puștoaicele ei de la meditații (doar un alt copil tembel, iremediabil de tont și răsfățat, prea ocupat cu telenovelele și „cu problemele în familie” ca să aibă timp să mai și citească), despre cartea „Zeii” (care, așa cum sunt sigură că vă amintiți din copilărie, formează alături de consoarta sa, „Eroii”, capodopera „Legendele Olimpului” a lui Alexandru Mitru). Au trecut ceva ani buuuni de când am citit-o, așa că am răsfoit nițel cartea, să îmi amintesc care dintre ei cine era și cu ce se ocupa. Nu știu cum se face, dar în timp ce scriam și ordonam informațiile, mi-a venit ideea unei analogii între acești 12 zei eleni și locurile vizitate/ întâmplările trăite în excursia pe care am făcut-o în Grecia acum câțiva ani.       

    

            Nu am amintiri mirobolante despre această călătorie. În primul rând fiindcă este Grecia (niciodată nu am avut o pasiune pentru țara aceasta, iar acum, că am fost, cu atât mai mult; e un subiectivism asumat și parțial dovedit, chiar dacă nu am văzut decât o mică, foarte mică parte din Grecia). Apoi pentru că este tărâmul tuturor. Apoi pentru că întâlnești mai mulți români decât localnici, cocalari deșănțați cu șosete pe plajă, ghiolbani care își înfundă cioturile nestine de țigări în nisip (nu ar face foarte mare diferență nici de le-ar stinge, dar barem s-ar reduce riscul ca un cutare să calce pe mucul aprins), marțafoi care și-au adus bagaboantele să își sporească bronzul de la solar „dincolo, fă”, că la noi în țară e alge și e meduze moarte pe plajă și țigani și nu e cul! Cu alte cuvinte aceeași Românie, cu altă pălărie.

            Grămezi de pietre avem și noi, numa că nu le-am ordonat și pus plăcuță cu „vestigiu arheologic” (deși, acum câțiva ani când fusesem în Constanța se începuseră niște demersuri de a da nume la pietre și pe acolo, deci suntem OK, intrăm în rând cu lumea). Nu știu cum să descriu mai bine, dar în Grecia m-am simțit ca acasă... ceea ce numai de bine nu a fost! Dacă vroiam să mă simt ca acasă, apăi rămâneam acasă! Nu pot să nu mă gândesc că fusese și prima dată când am ieșit din țară și mă așteptam la altceva, la paradisul pe care mi-l descriau toți ca fiind întruchipat de exotica insulă Thassos. Când colo, măslini, pietre și bălării cât cuprinde.

            Au fost, desigur și părți bune în această călătorie, altele interesante, și pe ele voi încerca să mă axez în alegoria mea (au fost, desigur că au fost, însă scorul nu a fost cel scontat). Nu îmi va fi foarte dificil deoarece acum, la 4 ani de la această experiență, am rămas predominant cu amintirile frumoase, cu gândul la marea perfect de azurie care se pierdea în cer, și nu la pietrele pe care călcam rupându-mi picioarele ca să intru în ea, la cei 10 palmieri care populau insula și nu la miile de buruieni din fiecare grădină sau „sit turistic”, la pescărușii liberi din marea cerului și nu la aricii de mare pe care trebuia să îi feresc la fiecare pas în marea cea mare. La acestea mă gândesc și despre acestea vreau să vă povestesc.

            Mă voi referi, așadar, doar la cei 12 zei ai Olimpului (pe care îi voi enumera într-o ordine aleatorie, dar chibzuită), presupuși atotputernici stăpânitori ai lumii, cu capacități și energii nebănuite și nețărmurite, deopotrivă de blajini și de belicoși, adevărați îngeri și demoni ai unui cer divin și elen, stropit ici colo cu nițele miresme de nectar din potire purtate de nimfe și driade voluptoase. Cât despre mine, abia îmi permiteam o cola la vreo tavernă (cu bacșiș inclus, la care se mai adăuga hârtia cu harta insulei sau ceva delfini, care purta pompoasa denumire de „față de masă” și pe care se așeza respectiva sticlă), dat fiind faptul că am mers exact în anul când insula Thassos „era pe val”. Bine barem că la vreun an, maxim doi a trecut valul și a luat și insula!

 (VA URMA)

Accesorii cu... gust

(Fulvio Bonavia, „A Matter of Taste”)

Vă propun astăzi un post care ar trebui să fie atât pe gustul gurmanzilor, cât și pe cel al devoratorilor de accesorii stilate. Dacă vă regăsiți în ambele descrieri, vă veți aminti, poate, modul jucăuș în care obișnuiam, copii fiind, să ne agățăm perechi de cireșe la urechi și să ne mândrim apoi cu proaspeții noștri cercei, care, după ce ne săturam să-i purtăm, nu erau aruncați într-un sipet de bijuterii prăfuit ci înghițiți cu poftă. Urmând firul acestei ludice amintiri, vă veți bucura să descoperiți cum cele mai încântătoare dintre accesoriile dumneavoastră dragi pot prinde chiar și acum, ani mai târziu, viața aromată a unor delicatese, vă veți desfăta, sunt sigură, să aflați cu câtă naivitate acel obicei din copilărie poate scrie astăzi savuroase pagini de stil.

Vă întreb acum, câte dintre dumneavoastră, stimate doamne şi domnişoare subjugate fetişului modei, vă puteţi lăuda că nu vi s-a spus cel puţin o dată în viaţă că ar trebui să vă accesorizaţi ţinutele cu ceva mai mult gust? Pe de altă parte, câte dintre dumneavoastră nu au fost măcar o dată complimentate de iubit sau de un atare admirator şi catalogate drept delicioase, mulţumită unei alegeri vestimentare foarte potrivite? Ei bine, pentru a rări pe cât posibil prima situaţie în detrimentul celei de-a doua, fotograful Fulvio Bonavia întinde o mână plină de bun gust reprezentantelor sexului frumos.

            Italianul Fulvio Bonavia este unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai căutaţi fotografi internaţionali ai momentului, al cărui portofoliu include nenumăraţi clienţi, nenumărate premii, dar mai ales nenumărate opere de artă. Printre acestea din urmă se numără şi „A Matter of Taste”, carte publicată în toată lumea, prin care fotograful vrea să demonstreze că unele alimente sunt atât de delicioase încât au dreptul sa devină haute-couture! Iar dacă el spune asta, cine suntem noi să le luăm acest drept?!

De la genţi, încălţăminte şi căciuli şi până la cele mai nebănuite bijuterii, imaginaţia tânărului fotograf nu are limite. Pantofi din solzi de peşte cu toc din jeleu și prăjiturele, ghetuţe de iarnă din orez cu ciucuri de usturoi, săndăluţe lejere de vară cu baretă din caju, seminţe şi foi de migdale, saboți olandezi din dovlecei ciopliți sau balerini uşori din vinete cărnoase. 

           Geantă de umăr din zmeură, geantă de mână din brocoli, o delicată geantă de seară cu lanţ, toată din afine, clasica geantă Coco Cahnel neagră din mure, clutch-uri din fructe nucifere, uscate și oleaginoase, sfărâmate sau întregi (fistic, alune, caju, migdale, nuci) sau o simplă sacoşă de cumpărături din caşcaval. 

Slipi din frunze de varză şi salată şi umbrele aşişderea. Ceasuri cu cadran din kiwi, brăţări din jeleu zaharisit, inele din fructe de mare sau cu trandafir din jambon şi câte şi mai câte altele.

Fotograful mărturiseşte că nu se teme să mixeze materiale cât mai diferite şi aparent incompatibile care să rezulte într-o serie de produse spectaculoase, surprinzătoare, la care niciunul dintre privitori să nu se fii aşteptat. Lucruri banale şi uzuale, de care fiecare dintre noi se foloseşte zilnic – alimente şi accesorii – sunt scoase din prozaic prin însăşi combinarea lor în moduri inedite. Scopul este, aşadar, unul cât se poate de simplu, acela de a seduce publicul nu prin ceva în totalitate nou şi nemaivăzut, ci prin ceva care le este foarte cunoscut şi la îndemână dar care capătă noi înfăţişări şi valenţe. Pentru realizarea acestor fotografii, el pozează mai întâi alimentul pe care vrea să îl folosească şi pe care îl modelează să fie cât mai apropiat de forma accesoriului pe care vrea să îl personalizeze, apoi fotografiază accesoriul propriu-zis iar, în cele din urmă, suprapune imaginile pe calculator şi gata, gustul ia formă!

Inspiraţia şi ideile îl surprind în plimbările sale pe străzile din Milano, unde nu ratează niciun boutique pentru a fii la curent cu ce accesorii sunt la modă, dar nici marile pieţe, care îi furnizează materia primă cu care să le îmbrace. Spre exemplu, o vizită la piaţa de peşte din cartier, i-a dat ideea realizării unei curele din hamsii, iar o după amiază relaxantă la o cofetărie i-a servit drept inspiraţie pentru realizarea unei alte curele, de această dată din fursecuri şi a unor perechi de cercei din trufe delicioase.

Ideea care stă la baza creaţiilor lui Fulvio Bonavia este aceea că fiecare persoană are (sau dacă nu are, atunci ar trebui să îşi construiască) un stil propriu, care să o definească şi care să îi confere siguranţa unicităţii. Desigur, importantă într-o atare măsură este şi ideea de modă în sine, însă stilul este cel care ar trebui să scrie moda pentru fiecare dintre noi în parte şi nu viceversa. Ori, aşa cum marea doamnă a modei frumos spunea „Moda trece, stilul rămâne”, balansul dintre cele două este cel puţin dezirabil. Avantajul este deci evident – nimeni, niciodată, nu se va plânge că movul din vânătă nu se mai poartă, că pastele la curea fac şoldurile late ori că anghinarea nu dă bine pe părul prins în coadă sau că strică bretonul proaspăt franjurat.

Mâncarea va fii mereu la modă, indiferent de stilul fiecăruia, trebuie doar să ne folosim de papilele estetice în loc de cele gustative pentru a descoperi cât de delicioasă şi actuală este de fapt. Iată cum, în cel mai plăcut mod posibil, femeia modernă poate împuşca doi iepuri dintr-un foc – arată delicios şi face economie la calorii! Mai așteptăm acum doar apariția unui creator de modă suficient de îndrăzneț, care să se încumete să ofere cu adevărat viață unor astfel de accesorii.

Marmota cu cravată roșie

(Vitali Gubarev, „Împărăția oglinzilor strâmbe”)   

            Un post despre cum realitatea unui copil mic nu are nimic de-a face cu realitatea unui copil mare. Că realitatea unui copil mare e și ea departe de realitatea celor „care trăiesc bine”, asta e deja epic. Copilul mic a văzut prin oglindă cum stă treaba cu realitatea copilului mare și a decis că oricum nu se grăbea nicăieri și că de fapt, nici după ciocolata lor nu se prea omoară, cravata prea-i încinge gâtu' iar de la movu' ăla purpuri îl ustură ochii. Decât mari ca ei, mai bine mici ca mine.

            „Împărăția oglinzilor strâmbe” a scriitorului rus Vitali Gubarev a fost, fără doar și poate, romanul copilăriei mele. Citit și răscitit până i s-au rupt coperțile iar paginile s-au îngălbenit și ros la margini, fiecare părticică a acțiunii mi-a rămas impregnată în memorie și suflet asemeni unui palimpsest încăpățânat pe care indiferent de câte ori îl cureți de vechea informație pentru a așterne una nouă, ea tot acolo rămâne și n-ai ce-i face, domnule, chiar nu ai! Au trecut, cred, aproape zece ani de la ultima lectură însă imaginile și numele personajelor, înfățișarea lor pe care mi-o clădisem în minte, erau mai proaspete chiar decât mineolele pe care le mănânc acum, în timp ce scriu aceste rânduri (mă întreb dacă tot marmotele sunt cele care învelesc mineolele în coajă...). Zic „erau” fiindcă, dintr-un exces de zel total nemotivat (hai să-i zicem melancolie, dor poate, habar n-am...) am căutat cartea mai deunăzi și am recitit-o. Mare greșeală. Degeaba am convenit cu mine „când m-am făcut eu mare” că o carte se citește și atât. Nu scot eu filosofii din ea ce n-au scos alții dacă o mai buchisesc o dată. Lumea e plină de cuvinte minunate la tot pasul, nu pot și nu vreau să ofer unei cărți luxul de a fi recitită când sute, mii de altele așteaptă să o închid pe precedenta (câteva excepții minore și justificabile au existat, desigur, cum ar fi cărțile care au făcut subiectul și obiectul lucrării mele de licență, despre care voi vorbi într-un post viitor). Revenind, așadar la romanul în discuție, am hotărât să îl recitesc înainte de a scrie acest post (o, tu, pretext tembel) și am înțeles, poate prea târziu, însă cu siguranță mult prea devreme pentru mine, că nu mai sunt copil și că lumea de basm care se deschidea odată în fața ochilor fetiței din mine este acum doar metamorfozarea lumii prezentului. Și, nu, nu e bine, fiindcă nu e basmul meu și al tău, ci e basmul celor care „trăiesc bine” (și dețin marmote...)!

          

             Foarte pe scurt acțiunea romanului – este vorba de povestea unei fetițe răsfățate și neascultătoare, Olga, care a ajuns să se vadă cu ochii altuia, așa cum îi spunea mereu bunica ei că ar trebui. Din lumea reală ea trece cu ajutorul oglinzii din vestibul în împărăția oglinzilor strâmbe, unde se aventurează la brațul lui Aglo, imaginea ei din oglindă. Toate personajele au nume care le descriu personalitatea dar care sunt scrise invers, deoarece totul era invers de partea cealaltă a oglinzii. Pentru a ajuta un tânăr care lucra la fabrica de oglinzi, Neteirp, să scape de o injustă condamnare la moarte, cele două fete sunt sprijinite de mătușa Agard, și de servitorul Bor, în timp ce împotriva lor se interpun Rutluv, Iocsorb și tânăra Arepiv (vă rog observați semnificația numelor). Toate acestea se petrec la curtea împăratului Topsed al VII-lea, care controla întreg regatul prin mii de oglinzi strâmbe care îi arătau pe schilozii nemâncați cu zilele, jerpeliți și biciuiți ca fiind bine făcuți, frumoși și sănătoși, iar fărmitura de pâine pe care o primeau ca simbrie ca fiind o jimblă grasă și rumenă. De asemenea, împăratul mic, urât și gras se transforma într-o mândrețe de conducător destoinic!

        

        În ochii copilului din mine, aceasta era o poveste despre adevăr și dreptate, care indiferent de împedimente biruiau mereu, o poveste despre două fetițe curajoase, cu inimi mari și pline de iubire pentru semenii lor, care nu mai cunosc frica și deznădejdea, teama de întuneric, de lilieci și șobolani sau înfometarea atunci când au ca unic scop să salveze un biet nenorocit din ghearele morții (și uite așa marmota făcea ce știe ea cel mai bine să facă...). Învățasem și cântecelul pe care obișnuiau să îl fredoneze cele două fete pentru a-și alunga teama și a-și insufla curaj în călătoria lor:

„De piedici mari, când țelu-i clar,         Tu nu te-nspăimânta.         Tot înainte așadar,         Cum cere țara ta!         Să nu te-oprești în loc de fel,         Păstrează-ți gândul viu.        Spre culmi te duce către țel,        Drapelul purpuriu.        Întocmai cum e ceru-n zori        El flutură în vânt,        Aprinde-n față aurori

Și-n inimă avânt!          Și sună pasul ne-nfricat          Când știi că-i larg desfășurat,          Pe cer, drapelul tău!          Precum părinții ne-au crescut,          Întocmai ca și ei,          I-om fi de-a pururi țării scut,          Nădejde și temei.          De greu să nu te temi de fel!          Te poartă, veșnic viu,          De-i zi ori noapte, către țel          Drapelul purpuriu!”

            Cât de patetic mi se pare acum! Poate că dacă (și bine că nu!) m-aș fii aflat în situația de a fi unul dintre șoimii sau pionierii patriei când eram mică (adică ȘI mai mică), realitatea din spatele poveștii mi s-ar fi revelat mai curând. Cu nespusă părere de rău observ acum că basmul copilăriei mele nu este altceva decât un imn mascat (și nu prea bine!) închinat Uniunii Sovietice și conducătorilor ei (de fapt nici nu știu prea bine dacă închinat Uniunii sau împotriva ei și nici nu vreau să aprofundez!). O lucrare tipic comunistă/ capitalistă, în care drapelul purpuriu și cravata roșie au puterea de a conduce lumea și de a arăta cetățenilor că susține adevăratele valori ale patriei bla bla întru binele lor. La finalul povestirii, Olga îl învinge pe prea-temutul Rutluv, în ochii căruia nimeni nu se poate uita fără a-și atrage apoi pieirea, cu ajutorul cravatei ei de pionier, care îl îngenunchează și ucide pe neînfricatul personaj prin simpla-i existență la gâtul fetei (marmota preia conducerea și înlocuiește deja desuetul staniol cu mătase purpurie și roșie). Cântecul pe care îl fredonau asupriții sorții din împărăție (cei care lucrau la fabricile de oglinzi mincinoase, robii, bucătarii împăratului etc.) este un imn similar, însă la nivel de „oameni mari”.

„Trăim slujindu-i pe bogați,

Minciuna vrea să ne doboare,

Dar afle gâzii blestemați,

Că Adevărul moarte n-are!

Spre Adevăr mereu să tinzi!

Să nu rămâi supus al sorții!

Deci jos cu strâmbele oglinzi,

Jos cu temutul Turn al morții!”

       

           Turnul ăsta al morții e un fel de nivel și condiție de trai pentru românul prezentului  care nu îl crede pe Băsescu când îi pune oglinda strâmbă în față și îi spune că trăiește bine! Îi face cioburi oglinda, cioburi mănâncă, cum s-ar zice. Asta poate fiindcă nimeni nu s-a gândit încă să lupte împotriva guvernului cu cravata de pionier într-o mână și cu scutul tricolor în alta, în timp ce cântă poezioare comuniste. (Dar nu-i bai, vreme mai este, marmota să fie sănătoasă!)

            

           Romanul e plin de paralelisme de soiul acesta, dar cred că s-a înțeles ideea și deja prea m-am întins la vorbă. Că întreg romanul este o propagandă împotriva capitalismului este evident și subliniat și prin faptul că fetele observă incompetența regelui Despot și că acesta este în permanență mânuit și jonglat de ajutoarele lui, cele care de fapt țin frâiele țării. Faptul că până la urmă cele două fete îi înving pe călăii societății sugerează nevoia de libertate asumată a Rusiei. Dacă e să extindem alegoria aceasta veche de peste 60 de ani ne dăm seama că de fapt astăzi este mai actuală ca niciodată și că și noi trăim în aceeași împărăție a oglinzilor strâmbe și că marmotele se înmulțesc pe zi ce trece. Mă întristează doar că până și cartea atât de dragă copilăriei mele s-a întors acum să mă bată pe umăr pentru a-mi reaminti asta (nu uitasem, doar că nu mă interesa și continuă să nu mă intereseze, la fel cum puțin îmi pasă în ce mod ajunge ciocolata în staniol, atâta timp cât știu în ce mod să mă folosesc de ea când ajunge la mine!).

            O oarecare dezamăgire era imposibil să nu survină după recitirea romanului, însă, din fericire, nu a avut puterea necesară de a suprima bucuria pe care mi-a produs-o lectura acestuia în anii copilăriei. Îmi place să cred că nimic nu este de fapt greșit sau ascuns în acest roman, că nu există niciun substrat și că singura ofensă adusă poveștii este cauzată de mine, pentru că mi-am încălcat pactul și am recitit cartea. Fără aceasta, articolul pe care l-aș fii postat ar fi fost întru totul diferit. Nu cred să vă fii produs totuși niciun deserviciu – aceia dintre dumneavoastră care „au crescut” sunt deja familiarizați cu problemele expuse în carte, pe care le vor lua ca atare și nu vor fi deranjați sau dezarmați de ele, pe când cei care ați rămas copii veți închide ochii și vă veți face că nu le vedeți/ înțelegeți. În asentimentul celei din urmă constatări și aruncând cele scrise mai sus în analele unei conștiințe care tindea să devină prea conștientă și deci nedezirabilă mie, vă recomand într-o clipă de singurătate lectura cărții domnului Gubarev (până la urmă, vacile vor continua să fie purpurii cu pete albe iar marmotele să își facă treaba nestingherite atâta timp cât fiecare dintre noi le va permite asta).

[Addenda: Ca tot omul secolului 21, m-am gândit să Google-esc să văd ce găsesc despre autor și carte. Surprinzător, dacă am găsit 2 vorbe, pe ici pe colo, însă am dat peste o ecranizare a romanului, al cărui scenariu a fost scris tot de autor. Voi urmări zilele viitoare filmul, sunt foarte curioasă cum a fost gândit și voi reveni cu link-ul unde îl puteți urmări și ceva noi detalii.]